Sub domnia lui Filip al V-lea al Macedoniei (221–179 î.Hr.) și a fiului său, Perseus al Macedoniei (179–168 î.Hr.), regatul a intrat în conflict cu tot mai puternica Republică Romană. În timpul secolului al II-lea și secolului I î.Hr., Macedonia a trebuit să lupte într-o serie de războaie cu Roma. Victoriile Romei împotriva lui Filip al V-lea (197 î.Hr.) și împotriva lui Perseus (168 î.Hr.) au dus la prăbușirea definitivă a statului Macedonean și la dispariția dinastiei Antigonide. Scurta domnie a lui Andriscus și reînființarea monarhiei macedonene în 149 î.Hr. au fost urmate după numai un an de victoria definitivă a Romei și stabilirea stăpânirii directe a Republicii Romane și de transformarea Macedoniei în provincie romană.
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
Expansiunea Macedoniei
În timpul lui Filip al II-lea, (359–336 î.Hr.), Macedonia s-a extins în teritoriile paionianilor, tracilor și illirilor. Printre alte cuceriri, el a anexat și regiunile Pelagonia și Paionia sudică (care corespund cu regiunile din Republica Macedonia: Monastir/Bitola și respectiv Gevgelija).
Macedonia a devenit mult mai apropiată politic de orașele-stat ale Greciei Antice. În schimb a păstrat o cultură mai arhaică, mai asemănătoare cu cea a micenienilor decât cu cea clasică elenistică.
Printre caracteristicile arhaice ale societății macedonene erau poligamia și monarhia ereditară absolutistă. Puterea absolută era uneori contestată de unii dintre membrii familiei regale, sau chiar de către membrii aristocrației funciare.
Aceste caracteristici contrastau puternic cu cele ale culturilor grecești de la sud, unde numeroasele orașe state aveau instituții mult sau mai puțin democratice ori erau monarhii de facto ale despoților locali, (în care transmiterea ereditară a domniei era mai degrabă o dorință decât o lege acceptată), sau, în cazul special al Spartei, monarhie ereditară, (în care puterea aparținea nobilimii militare și preoțimii). De asemenea, orașele-state grecești aboliseră instituția legării de pământ a țăranilor prin așa-numitele legi seisachtheia σεισάχθεια), instituție care s-a mai păstrat multă vreme după aceea în Macedonia.
Macedonia a devenit mult mai apropiată politic de orașele-stat ale Greciei Antice. În schimb a păstrat o cultură mai arhaică, mai asemănătoare cu cea a micenienilor decât cu cea clasică elenistică.
Printre caracteristicile arhaice ale societății macedonene erau poligamia și monarhia ereditară absolutistă. Puterea absolută era uneori contestată de unii dintre membrii familiei regale, sau chiar de către membrii aristocrației funciare.
Aceste caracteristici contrastau puternic cu cele ale culturilor grecești de la sud, unde numeroasele orașe state aveau instituții mult sau mai puțin democratice ori erau monarhii de facto ale despoților locali, (în care transmiterea ereditară a domniei era mai degrabă o dorință decât o lege acceptată), sau, în cazul special al Spartei, monarhie ereditară, (în care puterea aparținea nobilimii militare și preoțimii). De asemenea, orașele-state grecești aboliseră instituția legării de pământ a țăranilor prin așa-numitele legi seisachtheia σεισάχθεια), instituție care s-a mai păstrat multă vreme după aceea în Macedonia.
Istoria tempurie a Macedoniei
Macedonenii au populat cea mai sudică parte a Macedoniei din timpurile pre-creștine. Primul stat macedonean a apărut în secolul al VII-lea î.Hr. sau la începutul secolului al VII-lea î.Hr. în timpul dinastiei Argeadă, când se presupune că macedonenii au migrat în regiune venind din vest. Primul lor rege despre care există înregistrări istorice este Perdiccas I. Prin vremea lui Alexandru I, macedonenii au început să se extindă spre Eordaia, Bottiaea, Pieria, Mygdonia și Almopia. În apropiere de orașul modern Edessa, Perdiccas I (sau mai probabil fiul lui, Argaeus I) a construit capitala Aegae (orașul Vergina din zilele noastre).
După o perioadă scurtă de dominație a Imperiului Persan pe timpul lui Darius Hystaspes, statul macedonean și-a recăpătat independența sub conducerea regelui Alexandru I (495–450 î.Hr.). Până la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., regatul ocupa o regiune care corespunde cu oarecare aproximație cu Macedonia din Grecia zilelor noastre. Macedonia a căpătat un caracter elenistic din ce în ce mai pronuntat, deși elenii din acele timpuri îi considerau pe macedoneni sălbatici și barbari.
Un stat macedonean unificat a fost edificat de regele Amyntas al III-lea (circa 393–370 î.Hr.), deși se mai păstrau contraste evidente între ținuturile de câmpie bogate în turme de vite și ținuturile tribale izolate din munți, aliate cu familia regală prin legături de căsătorie. Aceste triburi de la munte controlau pasurile montane prin care invadatorii barbari atacau din Illiria pe direcțiile nord și nord-vest. Amyntas a avut trei fii, doi dintre ei domnind numai pentru scurt timp: Alexandru al II-lea și Perdiccas al III-lea. Urmașul minor al regelui Perdiccas al III-lea a fost detronat de cel de-al treilea fiu al lui Amyntas, Filip al II-lea, care s-a încoronat rege al unui regat care a dominat întreaga Grecie.
După o perioadă scurtă de dominație a Imperiului Persan pe timpul lui Darius Hystaspes, statul macedonean și-a recăpătat independența sub conducerea regelui Alexandru I (495–450 î.Hr.). Până la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., regatul ocupa o regiune care corespunde cu oarecare aproximație cu Macedonia din Grecia zilelor noastre. Macedonia a căpătat un caracter elenistic din ce în ce mai pronuntat, deși elenii din acele timpuri îi considerau pe macedoneni sălbatici și barbari.
Un stat macedonean unificat a fost edificat de regele Amyntas al III-lea (circa 393–370 î.Hr.), deși se mai păstrau contraste evidente între ținuturile de câmpie bogate în turme de vite și ținuturile tribale izolate din munți, aliate cu familia regală prin legături de căsătorie. Aceste triburi de la munte controlau pasurile montane prin care invadatorii barbari atacau din Illiria pe direcțiile nord și nord-vest. Amyntas a avut trei fii, doi dintre ei domnind numai pentru scurt timp: Alexandru al II-lea și Perdiccas al III-lea. Urmașul minor al regelui Perdiccas al III-lea a fost detronat de cel de-al treilea fiu al lui Amyntas, Filip al II-lea, care s-a încoronat rege al unui regat care a dominat întreaga Grecie.
luni, 23 ianuarie 2012
Egiptul antic
1.)Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte și stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizație a lumii mediteraneene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfățișează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administrație, o fiscalitate, o justiție și o armată comparabile cu cele ce-au luat naștere mai apoi în țările de pe toate continentele, înainte și după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi și romanii care se minunau precum fac azi mulțimile de turiști, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălțate de faraoni și supușii lor.
Nu numai arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea tainică și prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi și pe romani ca și pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înțelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.
2.) Epoca Predinastica
În epoca neolitică sursele arheologice capătă un caracter mai precis prin faptul că apare arta figurată : omul, până acum invizibil, se arată reprezentat deseori. Apoi dezvoltarea ceramicii decorate dă elemente mai precise unei cronologii relative, care să poată stabili și preciza concluziile ce se pot trage din evoluția și perfecționarea ustensilelor. Pe de altă parte unele date despre starea Egiptului în epoca predinastică pot fi aflate din studiul textelor Piramidelor care se referă la epoci cu mult anterioare primei dinastii istorice a Egiptului.
Riturile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide și El-Omari dar în cultura de la Nagada aceste rituri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine și el dreptunghiular și se menține astfel în toată perioada predinastică. În același timp groapa este căptușită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolți și celule laterale în care se așează alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză ci așezat mai întâi într-un fel de coș lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coșciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coșciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncți erau culcați pe o parte, în poziția fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud dar fața întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).
Istoria propiu-zisă începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) și a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus).
Apariția statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spatiul Văii Nilului, a sistemului de irigații și îndiguiri care aveau să domolească furia inundațiilor anuale ale fluviului și să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte și de alta a Văii Nilului, în deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau în Nubia, putea invada și jefui ținuturile bogate ale Egiptului.
Acești factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularitățile, păstrate cu grijă, ale regimului lor și prin administrațiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era și rege al sudului și al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conținea mumia defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul de Nord pentru același faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmerițe sau invazii străine, Egiptul avea tendința foarte netă să se despartă iarăși în cele două regate care renășteau fiecare sub alt faraon.
3.) Epoca thinita
Această epocă este numită thinită după numele orașului This, din apropiere de Abydos s-au găsit, la sfârșitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartușul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).
Tradiția expusă de Manethon și de Herodot afirmă că regele Menes a unificat țara și a întemeiat orașul Memphis, care este de fapt la limita naturală dintre Egiptul de Sus și Egiptul de Jos.
Monumentele din vremea faraonului Udimu menționează sărbători religioase și ceremonii ; în timpul lui se pare că s-a celebrat sărbătoarea sed a reîntineririi faraonului. Tot de la el s-a adăugat la numele faraonului și un alt titlu : nswt bit "cel al trestiei și al albinei" planta simbolizând Egiptul de Sus, iar albina Egiptul de Jos. După Udimu a domnit fiul său Adjib (numit în listele lui Maneton, Miebis) dar succesorul său, faraonul Semerkhet (numit Semempres de Maneton), a pus să se șteargă numele lui Adjib și al reginei Merneith (mama sa), pretutindeni acolo unde le-a putut găsi . Succesorul faraonului Semerkhet, faraonul Ka, a pus să se șteargă și numele acestuia, astfel că suntem înclinați să credem că el a fost un uzurpator al cărui nume a fost șters din cauza credinței că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, și distrugerea numelui este distrugerea însăși a persoanei vii, dacă trăiește pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit. Deși regele Adjib a avut domnie lungă, totuși numele lui a fost șters de pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet și ar fi rămas necunoscut fără celebra piatră de la Palermo care consemnează toți faraonii.
4.) Imperiul vechi
Unirea celor două regate egiptene a dat putință faraonilor să desăvârșească și să lărgească sistemul de irigație al întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producției agricole și la înmulțirea populației Egiptului .
Comerțul se făcea în acea vreme prin troc apoi a urmat mari expediții comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediții făcute pe corăbii care mergeau în orașele feniciene unde duceau produse agricole și se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca și acum, era destul de lipsit.
Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru pune să se clădească un zid mare la sud și la nord. Dar faraonii dinastiilor a III-a și a IV-a au fost aceea care au început construirea de piramide imense, mausolee regale, zidite din blocuri mari de piatră, la care au trudit, muncind pe o arșiță necruțătoare, la tăierea pietrei, la șlefuirea acesteia, apoi la transporturi și la construcția acestor edificii, sute de mii de oameni.
Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara ; piramidă în trepte care are 60 metri înălțime. Cea mai mare dintre piramide este piramida regelui Kheops (în egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de atracție cele mai căutate de turiștii din lumea întreagă, la Giza, lângă Cairo.
5.) Prima perioada intermediara
Cronologia istoriei Egiptului Antic este încă o problemă viu controversată, iar pe de altă parte periodizarea istoriei sale suscită și mai multe discuții . Astfel pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârșitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa 300 ani. Pentru alți istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î. e. n. , după care este drept, Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud și nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus și de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.
6.) Imperiul de mjloc
Tot Egiptul se prefăcuse într-o grădină înfloritoare, iar creșterea vitelor căpătase un mare avânt. Pe de altă parte și meșteșugurile fac progrese remarcabile. Introducerea bronzului dă putința fabricării unor arme mult mai solide. Faraonii din Imperiul de Mijloc fac mari expediții comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria și aduc minereuri, lemn, piei și animale. Sporesc de asemenea legăturile comerciale cu Țara Punt (Somalia), de unde se importă mirodenii și pietre prețioase. Egiptul are pe de altă parte întinse relații comerciale cu egeo-cretanii.
Inscripțiile faraonilor din această vreme pomenesc de numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Țării Israel și a sudului Siriei.
Dezvoltarea comerțului și a politicii militare de cuceriri și jefuire a popoarelor învecinate făceau să se adune în Egipt bogății imense. Dar această bogăție era însușită de faraoni și de către nobili și temple în vreme ce țărănimea și meșteșugarii trebuiau să poarte povara impozitelor, a corvezilor și a serviciului militar din timpul deselor campanii de cuceriri. Spre sfârșitul Imperiului de Mijloc se produc mari răscoale îndreptate împotriva faraonului și a nobililor.
7.) A II-a perioada intermediara
Ostașii mercenari hiksoși au primit de la nomarhi mari loturi de pământ și puteau să se grupeze mai temeinic în cete și formații militare care să cucerească treptat orașele și nomele.
Cunoaștem nume de regi hiksoși și ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o populație amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.
În Egiptul de Jos hiksoșii își clădesc un mare oraș fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului și al dezordinii.
Lupta pentru izgonirea hiksoșilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames pornește război contra lor și împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoși pe deplin și îi izgonește din Deltă.
Pe de altă parte influențele exercitate de cultura egipteană asupra civilizațiilor mediteraneene apărute mult mai târziu și în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învățați. Aceste studii vor elucida relațiile dintre Egipt și civilizațiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la țara faraonilor în artă, literatură, religie și filozofie.
8.) Egiptenii
Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul inca fiind controversat.
Studii genetice recente arata ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei [3] [4].. Vechii egipteni isi plasau originile intr-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta Neteru" (Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plaseaza intr-o arie ce cuprinde Eritreea si Dealurile Etiopiene.
Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din sud-vestul Asiei. Studiul confirma si continuitatea biologica de la Perioada Predinastică pana dupa perioada faraonica. Un studiu bazat pe statura si proportia corporala sugereaza unele influente ale caracteristicilor antropomorfice tropicale in unele grupuri, in perioada tarzie, odata cu extinderea imperiului.
9.) Limba
Limba egipteană veche constituie o ramură independentă a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica și Beja. Documentări scrise ale limbii egiptene datează din secolul XXXII î.Hr., făcând-o una din cele mai vechi limbi documentate.
Limba egipteană este împărțită în șase diviziuni cronologice:
Egipteană arhaică (înainte de 3000 î.Hr.)
Egiptenă veche (3000–2000 î.Hr.)
Egipteană medie (2000–1300 î.Hr.)
Egipteană târzie (1300–700 î.Hr.)
Egipteană demotică (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
Egiptenă coptică (sec III-XVII d.Hr.)
10.) Religia
Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor.
Religiile egiptene au fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducerea preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele infățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și folosite și în scopuri religioase.
11.) Arta
Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.
12.) Medicina
Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.
13.) Patrimoniul universal UNESCO
Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt incluse următoarele obiective din Egiptul antic:
Teba și necropolele sale
Piramidele din Gizeh și orașul antic Memphis
Monumentele de la Abu Simbel și Philae
14.) Administratie si taxare
Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era împărțit in nome (cuvânt grecesc desemnând o subdiviziune administrativă, fiind numite sepat de egipenii antici). Divizarea în nome provine încă din Egiptul Predinastic când acestea erau cetăți-stat independente. În cea mai mare parte a istoriei Egiptului Antic, acesta era împarțit in 42 de nome (20 în Egiptul de Jos i 22 în Egiptul de Sus), fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea locala. Funcția de nomarh (guvernator), a fost dea lungul timpului când moștenită când desemnată de faraon.
În perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetățenilor o serie de taxe. Din moment ce nu era folosită nici un fel de monedă taxele erau plătite în natură. Vizirul (în egipteană tjaty)era cel care controla sistemul de taxare. Taxele se plăteau în funcție de indatoriri si ocupație. Proprietarii de pământ plăteau taxele in grâne de pe proprietatea lor, meșteșugarii cu produse realizate, la fel si vânătorii și pescarii cu o parte din captură. O persoană din fiecare gospodarie trebuia să lucreze cateva zile pe an pentru domeniul public (diguri, canale, mine) ca parte a taxării (familiile înstarite plăteau oameni mai săraci să execute pentru ei taxa în muncă).
Nu numai arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea tainică și prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi și pe romani ca și pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înțelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.
2.) Epoca Predinastica
În epoca neolitică sursele arheologice capătă un caracter mai precis prin faptul că apare arta figurată : omul, până acum invizibil, se arată reprezentat deseori. Apoi dezvoltarea ceramicii decorate dă elemente mai precise unei cronologii relative, care să poată stabili și preciza concluziile ce se pot trage din evoluția și perfecționarea ustensilelor. Pe de altă parte unele date despre starea Egiptului în epoca predinastică pot fi aflate din studiul textelor Piramidelor care se referă la epoci cu mult anterioare primei dinastii istorice a Egiptului.
Riturile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide și El-Omari dar în cultura de la Nagada aceste rituri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine și el dreptunghiular și se menține astfel în toată perioada predinastică. În același timp groapa este căptușită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolți și celule laterale în care se așează alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză ci așezat mai întâi într-un fel de coș lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coșciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coșciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncți erau culcați pe o parte, în poziția fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud dar fața întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).
Istoria propiu-zisă începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) și a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus).
Apariția statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spatiul Văii Nilului, a sistemului de irigații și îndiguiri care aveau să domolească furia inundațiilor anuale ale fluviului și să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte și de alta a Văii Nilului, în deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau în Nubia, putea invada și jefui ținuturile bogate ale Egiptului.
Acești factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularitățile, păstrate cu grijă, ale regimului lor și prin administrațiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era și rege al sudului și al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conținea mumia defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul de Nord pentru același faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmerițe sau invazii străine, Egiptul avea tendința foarte netă să se despartă iarăși în cele două regate care renășteau fiecare sub alt faraon.
3.) Epoca thinita
Această epocă este numită thinită după numele orașului This, din apropiere de Abydos s-au găsit, la sfârșitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartușul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).
Tradiția expusă de Manethon și de Herodot afirmă că regele Menes a unificat țara și a întemeiat orașul Memphis, care este de fapt la limita naturală dintre Egiptul de Sus și Egiptul de Jos.
Monumentele din vremea faraonului Udimu menționează sărbători religioase și ceremonii ; în timpul lui se pare că s-a celebrat sărbătoarea sed a reîntineririi faraonului. Tot de la el s-a adăugat la numele faraonului și un alt titlu : nswt bit "cel al trestiei și al albinei" planta simbolizând Egiptul de Sus, iar albina Egiptul de Jos. După Udimu a domnit fiul său Adjib (numit în listele lui Maneton, Miebis) dar succesorul său, faraonul Semerkhet (numit Semempres de Maneton), a pus să se șteargă numele lui Adjib și al reginei Merneith (mama sa), pretutindeni acolo unde le-a putut găsi . Succesorul faraonului Semerkhet, faraonul Ka, a pus să se șteargă și numele acestuia, astfel că suntem înclinați să credem că el a fost un uzurpator al cărui nume a fost șters din cauza credinței că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, și distrugerea numelui este distrugerea însăși a persoanei vii, dacă trăiește pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit. Deși regele Adjib a avut domnie lungă, totuși numele lui a fost șters de pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet și ar fi rămas necunoscut fără celebra piatră de la Palermo care consemnează toți faraonii.
4.) Imperiul vechi
Unirea celor două regate egiptene a dat putință faraonilor să desăvârșească și să lărgească sistemul de irigație al întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producției agricole și la înmulțirea populației Egiptului .
Comerțul se făcea în acea vreme prin troc apoi a urmat mari expediții comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediții făcute pe corăbii care mergeau în orașele feniciene unde duceau produse agricole și se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca și acum, era destul de lipsit.
Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru pune să se clădească un zid mare la sud și la nord. Dar faraonii dinastiilor a III-a și a IV-a au fost aceea care au început construirea de piramide imense, mausolee regale, zidite din blocuri mari de piatră, la care au trudit, muncind pe o arșiță necruțătoare, la tăierea pietrei, la șlefuirea acesteia, apoi la transporturi și la construcția acestor edificii, sute de mii de oameni.
Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara ; piramidă în trepte care are 60 metri înălțime. Cea mai mare dintre piramide este piramida regelui Kheops (în egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de atracție cele mai căutate de turiștii din lumea întreagă, la Giza, lângă Cairo.
5.) Prima perioada intermediara
Cronologia istoriei Egiptului Antic este încă o problemă viu controversată, iar pe de altă parte periodizarea istoriei sale suscită și mai multe discuții . Astfel pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârșitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa 300 ani. Pentru alți istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î. e. n. , după care este drept, Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud și nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus și de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.
6.) Imperiul de mjloc
Tot Egiptul se prefăcuse într-o grădină înfloritoare, iar creșterea vitelor căpătase un mare avânt. Pe de altă parte și meșteșugurile fac progrese remarcabile. Introducerea bronzului dă putința fabricării unor arme mult mai solide. Faraonii din Imperiul de Mijloc fac mari expediții comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria și aduc minereuri, lemn, piei și animale. Sporesc de asemenea legăturile comerciale cu Țara Punt (Somalia), de unde se importă mirodenii și pietre prețioase. Egiptul are pe de altă parte întinse relații comerciale cu egeo-cretanii.
Inscripțiile faraonilor din această vreme pomenesc de numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Țării Israel și a sudului Siriei.
Dezvoltarea comerțului și a politicii militare de cuceriri și jefuire a popoarelor învecinate făceau să se adune în Egipt bogății imense. Dar această bogăție era însușită de faraoni și de către nobili și temple în vreme ce țărănimea și meșteșugarii trebuiau să poarte povara impozitelor, a corvezilor și a serviciului militar din timpul deselor campanii de cuceriri. Spre sfârșitul Imperiului de Mijloc se produc mari răscoale îndreptate împotriva faraonului și a nobililor.
7.) A II-a perioada intermediara
Ostașii mercenari hiksoși au primit de la nomarhi mari loturi de pământ și puteau să se grupeze mai temeinic în cete și formații militare care să cucerească treptat orașele și nomele.
Cunoaștem nume de regi hiksoși și ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o populație amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.
În Egiptul de Jos hiksoșii își clădesc un mare oraș fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului și al dezordinii.
Lupta pentru izgonirea hiksoșilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames pornește război contra lor și împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoși pe deplin și îi izgonește din Deltă.
Pe de altă parte influențele exercitate de cultura egipteană asupra civilizațiilor mediteraneene apărute mult mai târziu și în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învățați. Aceste studii vor elucida relațiile dintre Egipt și civilizațiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la țara faraonilor în artă, literatură, religie și filozofie.
8.) Egiptenii
Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul inca fiind controversat.
Studii genetice recente arata ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei [3] [4].. Vechii egipteni isi plasau originile intr-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta Neteru" (Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plaseaza intr-o arie ce cuprinde Eritreea si Dealurile Etiopiene.
Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din sud-vestul Asiei. Studiul confirma si continuitatea biologica de la Perioada Predinastică pana dupa perioada faraonica. Un studiu bazat pe statura si proportia corporala sugereaza unele influente ale caracteristicilor antropomorfice tropicale in unele grupuri, in perioada tarzie, odata cu extinderea imperiului.
9.) Limba
Limba egipteană veche constituie o ramură independentă a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica și Beja. Documentări scrise ale limbii egiptene datează din secolul XXXII î.Hr., făcând-o una din cele mai vechi limbi documentate.
Limba egipteană este împărțită în șase diviziuni cronologice:
Egipteană arhaică (înainte de 3000 î.Hr.)
Egiptenă veche (3000–2000 î.Hr.)
Egipteană medie (2000–1300 î.Hr.)
Egipteană târzie (1300–700 î.Hr.)
Egipteană demotică (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
Egiptenă coptică (sec III-XVII d.Hr.)
10.) Religia
Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor.
Religiile egiptene au fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducerea preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele infățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și folosite și în scopuri religioase.
11.) Arta
Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.
12.) Medicina
Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.
13.) Patrimoniul universal UNESCO
Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt incluse următoarele obiective din Egiptul antic:
Teba și necropolele sale
Piramidele din Gizeh și orașul antic Memphis
Monumentele de la Abu Simbel și Philae
14.) Administratie si taxare
Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era împărțit in nome (cuvânt grecesc desemnând o subdiviziune administrativă, fiind numite sepat de egipenii antici). Divizarea în nome provine încă din Egiptul Predinastic când acestea erau cetăți-stat independente. În cea mai mare parte a istoriei Egiptului Antic, acesta era împarțit in 42 de nome (20 în Egiptul de Jos i 22 în Egiptul de Sus), fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea locala. Funcția de nomarh (guvernator), a fost dea lungul timpului când moștenită când desemnată de faraon.
În perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetățenilor o serie de taxe. Din moment ce nu era folosită nici un fel de monedă taxele erau plătite în natură. Vizirul (în egipteană tjaty)era cel care controla sistemul de taxare. Taxele se plăteau în funcție de indatoriri si ocupație. Proprietarii de pământ plăteau taxele in grâne de pe proprietatea lor, meșteșugarii cu produse realizate, la fel si vânătorii și pescarii cu o parte din captură. O persoană din fiecare gospodarie trebuia să lucreze cateva zile pe an pentru domeniul public (diguri, canale, mine) ca parte a taxării (familiile înstarite plăteau oameni mai săraci să execute pentru ei taxa în muncă).
Retragerea Romana
Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susținând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea menținerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunțe la acest gând a fost siguranța coloniștilor romani din acea regiune.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului "dac" aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului "dac" aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Stapinirea Romana
Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu.
Principalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, județul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, județul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, județul Cluj) și Potaissa (azi Turda, județul Cluj)
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine.
În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman și al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele și impozitele.
Harta provinciei romane Dacia
Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei și sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus și care cuprindea Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizată ca provincie imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la granița Imperiului. Ea va fi condusă de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial și care îndeplinise în prealabil funcția de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit și de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viața căruia principalele informații provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viața lui Hadrian aparține primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de informații reale și credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiții vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian și care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune față de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbește despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige și roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona și această provincie, idee la care a renunțat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulți cetățeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenție a existat sau nu este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, și anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată și un număr mare de coloniști” .
Pentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă excepțională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărțire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac conservat la Muzeul Vaticanului, considerat de E. Panaitescu[11] ca fiind însuşi Decebal
Cu toate că renunțase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepția politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că inițial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparțineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mențiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existența Daciei Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menționat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privința reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unități auxiliare din această provincie. Aceasta este prima mențiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M.Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menționat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granițe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă și a necesității întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menționează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărțind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetățeni romani, alături de toți ceilalți cetățeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staționate în Britania la Birdoswald, la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.
Cucerirea Romana
Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Diurpaneus / Duras si apoi Decebal. După două răsturnări de situații, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiți să facă pace din cauza înfrângerii lui Domițian de către Marcomani (trib germanic). Între timp, Decebal și-a refăcut armata, iar Domițian este forțat să accepte plata unui tribut anual dacilor. Astfel Roma a platit timp de peste un deceniu tribut Daciei.
Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)