Sub domnia lui Filip al V-lea al Macedoniei (221–179 î.Hr.) și a fiului său, Perseus al Macedoniei (179–168 î.Hr.), regatul a intrat în conflict cu tot mai puternica Republică Romană. În timpul secolului al II-lea și secolului I î.Hr., Macedonia a trebuit să lupte într-o serie de războaie cu Roma. Victoriile Romei împotriva lui Filip al V-lea (197 î.Hr.) și împotriva lui Perseus (168 î.Hr.) au dus la prăbușirea definitivă a statului Macedonean și la dispariția dinastiei Antigonide. Scurta domnie a lui Andriscus și reînființarea monarhiei macedonene în 149 î.Hr. au fost urmate după numai un an de victoria definitivă a Romei și stabilirea stăpânirii directe a Republicii Romane și de transformarea Macedoniei în provincie romană.
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
Expansiunea Macedoniei
În timpul lui Filip al II-lea, (359–336 î.Hr.), Macedonia s-a extins în teritoriile paionianilor, tracilor și illirilor. Printre alte cuceriri, el a anexat și regiunile Pelagonia și Paionia sudică (care corespund cu regiunile din Republica Macedonia: Monastir/Bitola și respectiv Gevgelija).
Macedonia a devenit mult mai apropiată politic de orașele-stat ale Greciei Antice. În schimb a păstrat o cultură mai arhaică, mai asemănătoare cu cea a micenienilor decât cu cea clasică elenistică.
Printre caracteristicile arhaice ale societății macedonene erau poligamia și monarhia ereditară absolutistă. Puterea absolută era uneori contestată de unii dintre membrii familiei regale, sau chiar de către membrii aristocrației funciare.
Aceste caracteristici contrastau puternic cu cele ale culturilor grecești de la sud, unde numeroasele orașe state aveau instituții mult sau mai puțin democratice ori erau monarhii de facto ale despoților locali, (în care transmiterea ereditară a domniei era mai degrabă o dorință decât o lege acceptată), sau, în cazul special al Spartei, monarhie ereditară, (în care puterea aparținea nobilimii militare și preoțimii). De asemenea, orașele-state grecești aboliseră instituția legării de pământ a țăranilor prin așa-numitele legi seisachtheia σεισάχθεια), instituție care s-a mai păstrat multă vreme după aceea în Macedonia.
Macedonia a devenit mult mai apropiată politic de orașele-stat ale Greciei Antice. În schimb a păstrat o cultură mai arhaică, mai asemănătoare cu cea a micenienilor decât cu cea clasică elenistică.
Printre caracteristicile arhaice ale societății macedonene erau poligamia și monarhia ereditară absolutistă. Puterea absolută era uneori contestată de unii dintre membrii familiei regale, sau chiar de către membrii aristocrației funciare.
Aceste caracteristici contrastau puternic cu cele ale culturilor grecești de la sud, unde numeroasele orașe state aveau instituții mult sau mai puțin democratice ori erau monarhii de facto ale despoților locali, (în care transmiterea ereditară a domniei era mai degrabă o dorință decât o lege acceptată), sau, în cazul special al Spartei, monarhie ereditară, (în care puterea aparținea nobilimii militare și preoțimii). De asemenea, orașele-state grecești aboliseră instituția legării de pământ a țăranilor prin așa-numitele legi seisachtheia σεισάχθεια), instituție care s-a mai păstrat multă vreme după aceea în Macedonia.
Istoria tempurie a Macedoniei
Macedonenii au populat cea mai sudică parte a Macedoniei din timpurile pre-creștine. Primul stat macedonean a apărut în secolul al VII-lea î.Hr. sau la începutul secolului al VII-lea î.Hr. în timpul dinastiei Argeadă, când se presupune că macedonenii au migrat în regiune venind din vest. Primul lor rege despre care există înregistrări istorice este Perdiccas I. Prin vremea lui Alexandru I, macedonenii au început să se extindă spre Eordaia, Bottiaea, Pieria, Mygdonia și Almopia. În apropiere de orașul modern Edessa, Perdiccas I (sau mai probabil fiul lui, Argaeus I) a construit capitala Aegae (orașul Vergina din zilele noastre).
După o perioadă scurtă de dominație a Imperiului Persan pe timpul lui Darius Hystaspes, statul macedonean și-a recăpătat independența sub conducerea regelui Alexandru I (495–450 î.Hr.). Până la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., regatul ocupa o regiune care corespunde cu oarecare aproximație cu Macedonia din Grecia zilelor noastre. Macedonia a căpătat un caracter elenistic din ce în ce mai pronuntat, deși elenii din acele timpuri îi considerau pe macedoneni sălbatici și barbari.
Un stat macedonean unificat a fost edificat de regele Amyntas al III-lea (circa 393–370 î.Hr.), deși se mai păstrau contraste evidente între ținuturile de câmpie bogate în turme de vite și ținuturile tribale izolate din munți, aliate cu familia regală prin legături de căsătorie. Aceste triburi de la munte controlau pasurile montane prin care invadatorii barbari atacau din Illiria pe direcțiile nord și nord-vest. Amyntas a avut trei fii, doi dintre ei domnind numai pentru scurt timp: Alexandru al II-lea și Perdiccas al III-lea. Urmașul minor al regelui Perdiccas al III-lea a fost detronat de cel de-al treilea fiu al lui Amyntas, Filip al II-lea, care s-a încoronat rege al unui regat care a dominat întreaga Grecie.
După o perioadă scurtă de dominație a Imperiului Persan pe timpul lui Darius Hystaspes, statul macedonean și-a recăpătat independența sub conducerea regelui Alexandru I (495–450 î.Hr.). Până la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., regatul ocupa o regiune care corespunde cu oarecare aproximație cu Macedonia din Grecia zilelor noastre. Macedonia a căpătat un caracter elenistic din ce în ce mai pronuntat, deși elenii din acele timpuri îi considerau pe macedoneni sălbatici și barbari.
Un stat macedonean unificat a fost edificat de regele Amyntas al III-lea (circa 393–370 î.Hr.), deși se mai păstrau contraste evidente între ținuturile de câmpie bogate în turme de vite și ținuturile tribale izolate din munți, aliate cu familia regală prin legături de căsătorie. Aceste triburi de la munte controlau pasurile montane prin care invadatorii barbari atacau din Illiria pe direcțiile nord și nord-vest. Amyntas a avut trei fii, doi dintre ei domnind numai pentru scurt timp: Alexandru al II-lea și Perdiccas al III-lea. Urmașul minor al regelui Perdiccas al III-lea a fost detronat de cel de-al treilea fiu al lui Amyntas, Filip al II-lea, care s-a încoronat rege al unui regat care a dominat întreaga Grecie.
luni, 23 ianuarie 2012
Egiptul antic
1.)Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte și stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizație a lumii mediteraneene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfățișează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administrație, o fiscalitate, o justiție și o armată comparabile cu cele ce-au luat naștere mai apoi în țările de pe toate continentele, înainte și după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi și romanii care se minunau precum fac azi mulțimile de turiști, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălțate de faraoni și supușii lor.
Nu numai arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea tainică și prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi și pe romani ca și pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înțelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.
2.) Epoca Predinastica
În epoca neolitică sursele arheologice capătă un caracter mai precis prin faptul că apare arta figurată : omul, până acum invizibil, se arată reprezentat deseori. Apoi dezvoltarea ceramicii decorate dă elemente mai precise unei cronologii relative, care să poată stabili și preciza concluziile ce se pot trage din evoluția și perfecționarea ustensilelor. Pe de altă parte unele date despre starea Egiptului în epoca predinastică pot fi aflate din studiul textelor Piramidelor care se referă la epoci cu mult anterioare primei dinastii istorice a Egiptului.
Riturile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide și El-Omari dar în cultura de la Nagada aceste rituri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine și el dreptunghiular și se menține astfel în toată perioada predinastică. În același timp groapa este căptușită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolți și celule laterale în care se așează alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză ci așezat mai întâi într-un fel de coș lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coșciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coșciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncți erau culcați pe o parte, în poziția fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud dar fața întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).
Istoria propiu-zisă începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) și a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus).
Apariția statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spatiul Văii Nilului, a sistemului de irigații și îndiguiri care aveau să domolească furia inundațiilor anuale ale fluviului și să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte și de alta a Văii Nilului, în deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau în Nubia, putea invada și jefui ținuturile bogate ale Egiptului.
Acești factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularitățile, păstrate cu grijă, ale regimului lor și prin administrațiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era și rege al sudului și al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conținea mumia defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul de Nord pentru același faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmerițe sau invazii străine, Egiptul avea tendința foarte netă să se despartă iarăși în cele două regate care renășteau fiecare sub alt faraon.
3.) Epoca thinita
Această epocă este numită thinită după numele orașului This, din apropiere de Abydos s-au găsit, la sfârșitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartușul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).
Tradiția expusă de Manethon și de Herodot afirmă că regele Menes a unificat țara și a întemeiat orașul Memphis, care este de fapt la limita naturală dintre Egiptul de Sus și Egiptul de Jos.
Monumentele din vremea faraonului Udimu menționează sărbători religioase și ceremonii ; în timpul lui se pare că s-a celebrat sărbătoarea sed a reîntineririi faraonului. Tot de la el s-a adăugat la numele faraonului și un alt titlu : nswt bit "cel al trestiei și al albinei" planta simbolizând Egiptul de Sus, iar albina Egiptul de Jos. După Udimu a domnit fiul său Adjib (numit în listele lui Maneton, Miebis) dar succesorul său, faraonul Semerkhet (numit Semempres de Maneton), a pus să se șteargă numele lui Adjib și al reginei Merneith (mama sa), pretutindeni acolo unde le-a putut găsi . Succesorul faraonului Semerkhet, faraonul Ka, a pus să se șteargă și numele acestuia, astfel că suntem înclinați să credem că el a fost un uzurpator al cărui nume a fost șters din cauza credinței că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, și distrugerea numelui este distrugerea însăși a persoanei vii, dacă trăiește pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit. Deși regele Adjib a avut domnie lungă, totuși numele lui a fost șters de pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet și ar fi rămas necunoscut fără celebra piatră de la Palermo care consemnează toți faraonii.
4.) Imperiul vechi
Unirea celor două regate egiptene a dat putință faraonilor să desăvârșească și să lărgească sistemul de irigație al întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producției agricole și la înmulțirea populației Egiptului .
Comerțul se făcea în acea vreme prin troc apoi a urmat mari expediții comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediții făcute pe corăbii care mergeau în orașele feniciene unde duceau produse agricole și se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca și acum, era destul de lipsit.
Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru pune să se clădească un zid mare la sud și la nord. Dar faraonii dinastiilor a III-a și a IV-a au fost aceea care au început construirea de piramide imense, mausolee regale, zidite din blocuri mari de piatră, la care au trudit, muncind pe o arșiță necruțătoare, la tăierea pietrei, la șlefuirea acesteia, apoi la transporturi și la construcția acestor edificii, sute de mii de oameni.
Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara ; piramidă în trepte care are 60 metri înălțime. Cea mai mare dintre piramide este piramida regelui Kheops (în egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de atracție cele mai căutate de turiștii din lumea întreagă, la Giza, lângă Cairo.
5.) Prima perioada intermediara
Cronologia istoriei Egiptului Antic este încă o problemă viu controversată, iar pe de altă parte periodizarea istoriei sale suscită și mai multe discuții . Astfel pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârșitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa 300 ani. Pentru alți istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î. e. n. , după care este drept, Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud și nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus și de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.
6.) Imperiul de mjloc
Tot Egiptul se prefăcuse într-o grădină înfloritoare, iar creșterea vitelor căpătase un mare avânt. Pe de altă parte și meșteșugurile fac progrese remarcabile. Introducerea bronzului dă putința fabricării unor arme mult mai solide. Faraonii din Imperiul de Mijloc fac mari expediții comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria și aduc minereuri, lemn, piei și animale. Sporesc de asemenea legăturile comerciale cu Țara Punt (Somalia), de unde se importă mirodenii și pietre prețioase. Egiptul are pe de altă parte întinse relații comerciale cu egeo-cretanii.
Inscripțiile faraonilor din această vreme pomenesc de numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Țării Israel și a sudului Siriei.
Dezvoltarea comerțului și a politicii militare de cuceriri și jefuire a popoarelor învecinate făceau să se adune în Egipt bogății imense. Dar această bogăție era însușită de faraoni și de către nobili și temple în vreme ce țărănimea și meșteșugarii trebuiau să poarte povara impozitelor, a corvezilor și a serviciului militar din timpul deselor campanii de cuceriri. Spre sfârșitul Imperiului de Mijloc se produc mari răscoale îndreptate împotriva faraonului și a nobililor.
7.) A II-a perioada intermediara
Ostașii mercenari hiksoși au primit de la nomarhi mari loturi de pământ și puteau să se grupeze mai temeinic în cete și formații militare care să cucerească treptat orașele și nomele.
Cunoaștem nume de regi hiksoși și ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o populație amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.
În Egiptul de Jos hiksoșii își clădesc un mare oraș fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului și al dezordinii.
Lupta pentru izgonirea hiksoșilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames pornește război contra lor și împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoși pe deplin și îi izgonește din Deltă.
Pe de altă parte influențele exercitate de cultura egipteană asupra civilizațiilor mediteraneene apărute mult mai târziu și în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învățați. Aceste studii vor elucida relațiile dintre Egipt și civilizațiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la țara faraonilor în artă, literatură, religie și filozofie.
8.) Egiptenii
Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul inca fiind controversat.
Studii genetice recente arata ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei [3] [4].. Vechii egipteni isi plasau originile intr-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta Neteru" (Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plaseaza intr-o arie ce cuprinde Eritreea si Dealurile Etiopiene.
Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din sud-vestul Asiei. Studiul confirma si continuitatea biologica de la Perioada Predinastică pana dupa perioada faraonica. Un studiu bazat pe statura si proportia corporala sugereaza unele influente ale caracteristicilor antropomorfice tropicale in unele grupuri, in perioada tarzie, odata cu extinderea imperiului.
9.) Limba
Limba egipteană veche constituie o ramură independentă a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica și Beja. Documentări scrise ale limbii egiptene datează din secolul XXXII î.Hr., făcând-o una din cele mai vechi limbi documentate.
Limba egipteană este împărțită în șase diviziuni cronologice:
Egipteană arhaică (înainte de 3000 î.Hr.)
Egiptenă veche (3000–2000 î.Hr.)
Egipteană medie (2000–1300 î.Hr.)
Egipteană târzie (1300–700 î.Hr.)
Egipteană demotică (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
Egiptenă coptică (sec III-XVII d.Hr.)
10.) Religia
Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor.
Religiile egiptene au fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducerea preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele infățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și folosite și în scopuri religioase.
11.) Arta
Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.
12.) Medicina
Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.
13.) Patrimoniul universal UNESCO
Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt incluse următoarele obiective din Egiptul antic:
Teba și necropolele sale
Piramidele din Gizeh și orașul antic Memphis
Monumentele de la Abu Simbel și Philae
14.) Administratie si taxare
Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era împărțit in nome (cuvânt grecesc desemnând o subdiviziune administrativă, fiind numite sepat de egipenii antici). Divizarea în nome provine încă din Egiptul Predinastic când acestea erau cetăți-stat independente. În cea mai mare parte a istoriei Egiptului Antic, acesta era împarțit in 42 de nome (20 în Egiptul de Jos i 22 în Egiptul de Sus), fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea locala. Funcția de nomarh (guvernator), a fost dea lungul timpului când moștenită când desemnată de faraon.
În perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetățenilor o serie de taxe. Din moment ce nu era folosită nici un fel de monedă taxele erau plătite în natură. Vizirul (în egipteană tjaty)era cel care controla sistemul de taxare. Taxele se plăteau în funcție de indatoriri si ocupație. Proprietarii de pământ plăteau taxele in grâne de pe proprietatea lor, meșteșugarii cu produse realizate, la fel si vânătorii și pescarii cu o parte din captură. O persoană din fiecare gospodarie trebuia să lucreze cateva zile pe an pentru domeniul public (diguri, canale, mine) ca parte a taxării (familiile înstarite plăteau oameni mai săraci să execute pentru ei taxa în muncă).
Nu numai arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea tainică și prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi și pe romani ca și pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înțelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.
2.) Epoca Predinastica
În epoca neolitică sursele arheologice capătă un caracter mai precis prin faptul că apare arta figurată : omul, până acum invizibil, se arată reprezentat deseori. Apoi dezvoltarea ceramicii decorate dă elemente mai precise unei cronologii relative, care să poată stabili și preciza concluziile ce se pot trage din evoluția și perfecționarea ustensilelor. Pe de altă parte unele date despre starea Egiptului în epoca predinastică pot fi aflate din studiul textelor Piramidelor care se referă la epoci cu mult anterioare primei dinastii istorice a Egiptului.
Riturile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide și El-Omari dar în cultura de la Nagada aceste rituri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine și el dreptunghiular și se menține astfel în toată perioada predinastică. În același timp groapa este căptușită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolți și celule laterale în care se așează alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză ci așezat mai întâi într-un fel de coș lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coșciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coșciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncți erau culcați pe o parte, în poziția fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud dar fața întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).
Istoria propiu-zisă începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) și a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus).
Apariția statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spatiul Văii Nilului, a sistemului de irigații și îndiguiri care aveau să domolească furia inundațiilor anuale ale fluviului și să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte și de alta a Văii Nilului, în deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau în Nubia, putea invada și jefui ținuturile bogate ale Egiptului.
Acești factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularitățile, păstrate cu grijă, ale regimului lor și prin administrațiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era și rege al sudului și al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conținea mumia defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul de Nord pentru același faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmerițe sau invazii străine, Egiptul avea tendința foarte netă să se despartă iarăși în cele două regate care renășteau fiecare sub alt faraon.
3.) Epoca thinita
Această epocă este numită thinită după numele orașului This, din apropiere de Abydos s-au găsit, la sfârșitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartușul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).
Tradiția expusă de Manethon și de Herodot afirmă că regele Menes a unificat țara și a întemeiat orașul Memphis, care este de fapt la limita naturală dintre Egiptul de Sus și Egiptul de Jos.
Monumentele din vremea faraonului Udimu menționează sărbători religioase și ceremonii ; în timpul lui se pare că s-a celebrat sărbătoarea sed a reîntineririi faraonului. Tot de la el s-a adăugat la numele faraonului și un alt titlu : nswt bit "cel al trestiei și al albinei" planta simbolizând Egiptul de Sus, iar albina Egiptul de Jos. După Udimu a domnit fiul său Adjib (numit în listele lui Maneton, Miebis) dar succesorul său, faraonul Semerkhet (numit Semempres de Maneton), a pus să se șteargă numele lui Adjib și al reginei Merneith (mama sa), pretutindeni acolo unde le-a putut găsi . Succesorul faraonului Semerkhet, faraonul Ka, a pus să se șteargă și numele acestuia, astfel că suntem înclinați să credem că el a fost un uzurpator al cărui nume a fost șters din cauza credinței că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, și distrugerea numelui este distrugerea însăși a persoanei vii, dacă trăiește pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit. Deși regele Adjib a avut domnie lungă, totuși numele lui a fost șters de pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet și ar fi rămas necunoscut fără celebra piatră de la Palermo care consemnează toți faraonii.
4.) Imperiul vechi
Unirea celor două regate egiptene a dat putință faraonilor să desăvârșească și să lărgească sistemul de irigație al întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producției agricole și la înmulțirea populației Egiptului .
Comerțul se făcea în acea vreme prin troc apoi a urmat mari expediții comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediții făcute pe corăbii care mergeau în orașele feniciene unde duceau produse agricole și se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca și acum, era destul de lipsit.
Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru pune să se clădească un zid mare la sud și la nord. Dar faraonii dinastiilor a III-a și a IV-a au fost aceea care au început construirea de piramide imense, mausolee regale, zidite din blocuri mari de piatră, la care au trudit, muncind pe o arșiță necruțătoare, la tăierea pietrei, la șlefuirea acesteia, apoi la transporturi și la construcția acestor edificii, sute de mii de oameni.
Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara ; piramidă în trepte care are 60 metri înălțime. Cea mai mare dintre piramide este piramida regelui Kheops (în egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de atracție cele mai căutate de turiștii din lumea întreagă, la Giza, lângă Cairo.
5.) Prima perioada intermediara
Cronologia istoriei Egiptului Antic este încă o problemă viu controversată, iar pe de altă parte periodizarea istoriei sale suscită și mai multe discuții . Astfel pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârșitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa 300 ani. Pentru alți istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î. e. n. , după care este drept, Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud și nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus și de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.
6.) Imperiul de mjloc
Tot Egiptul se prefăcuse într-o grădină înfloritoare, iar creșterea vitelor căpătase un mare avânt. Pe de altă parte și meșteșugurile fac progrese remarcabile. Introducerea bronzului dă putința fabricării unor arme mult mai solide. Faraonii din Imperiul de Mijloc fac mari expediții comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria și aduc minereuri, lemn, piei și animale. Sporesc de asemenea legăturile comerciale cu Țara Punt (Somalia), de unde se importă mirodenii și pietre prețioase. Egiptul are pe de altă parte întinse relații comerciale cu egeo-cretanii.
Inscripțiile faraonilor din această vreme pomenesc de numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Țării Israel și a sudului Siriei.
Dezvoltarea comerțului și a politicii militare de cuceriri și jefuire a popoarelor învecinate făceau să se adune în Egipt bogății imense. Dar această bogăție era însușită de faraoni și de către nobili și temple în vreme ce țărănimea și meșteșugarii trebuiau să poarte povara impozitelor, a corvezilor și a serviciului militar din timpul deselor campanii de cuceriri. Spre sfârșitul Imperiului de Mijloc se produc mari răscoale îndreptate împotriva faraonului și a nobililor.
7.) A II-a perioada intermediara
Ostașii mercenari hiksoși au primit de la nomarhi mari loturi de pământ și puteau să se grupeze mai temeinic în cete și formații militare care să cucerească treptat orașele și nomele.
Cunoaștem nume de regi hiksoși și ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o populație amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.
În Egiptul de Jos hiksoșii își clădesc un mare oraș fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului și al dezordinii.
Lupta pentru izgonirea hiksoșilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames pornește război contra lor și împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoși pe deplin și îi izgonește din Deltă.
Pe de altă parte influențele exercitate de cultura egipteană asupra civilizațiilor mediteraneene apărute mult mai târziu și în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învățați. Aceste studii vor elucida relațiile dintre Egipt și civilizațiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la țara faraonilor în artă, literatură, religie și filozofie.
8.) Egiptenii
Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul inca fiind controversat.
Studii genetice recente arata ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei [3] [4].. Vechii egipteni isi plasau originile intr-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta Neteru" (Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plaseaza intr-o arie ce cuprinde Eritreea si Dealurile Etiopiene.
Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din sud-vestul Asiei. Studiul confirma si continuitatea biologica de la Perioada Predinastică pana dupa perioada faraonica. Un studiu bazat pe statura si proportia corporala sugereaza unele influente ale caracteristicilor antropomorfice tropicale in unele grupuri, in perioada tarzie, odata cu extinderea imperiului.
9.) Limba
Limba egipteană veche constituie o ramură independentă a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica și Beja. Documentări scrise ale limbii egiptene datează din secolul XXXII î.Hr., făcând-o una din cele mai vechi limbi documentate.
Limba egipteană este împărțită în șase diviziuni cronologice:
Egipteană arhaică (înainte de 3000 î.Hr.)
Egiptenă veche (3000–2000 î.Hr.)
Egipteană medie (2000–1300 î.Hr.)
Egipteană târzie (1300–700 î.Hr.)
Egipteană demotică (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
Egiptenă coptică (sec III-XVII d.Hr.)
10.) Religia
Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor.
Religiile egiptene au fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducerea preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele infățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și folosite și în scopuri religioase.
11.) Arta
Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.
12.) Medicina
Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.
Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei. De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului și caracterului său divin. Religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei pentru ca era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului și ai zeilor săi protectori.
Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanității.
13.) Patrimoniul universal UNESCO
Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt incluse următoarele obiective din Egiptul antic:
Teba și necropolele sale
Piramidele din Gizeh și orașul antic Memphis
Monumentele de la Abu Simbel și Philae
14.) Administratie si taxare
Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era împărțit in nome (cuvânt grecesc desemnând o subdiviziune administrativă, fiind numite sepat de egipenii antici). Divizarea în nome provine încă din Egiptul Predinastic când acestea erau cetăți-stat independente. În cea mai mare parte a istoriei Egiptului Antic, acesta era împarțit in 42 de nome (20 în Egiptul de Jos i 22 în Egiptul de Sus), fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea locala. Funcția de nomarh (guvernator), a fost dea lungul timpului când moștenită când desemnată de faraon.
În perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetățenilor o serie de taxe. Din moment ce nu era folosită nici un fel de monedă taxele erau plătite în natură. Vizirul (în egipteană tjaty)era cel care controla sistemul de taxare. Taxele se plăteau în funcție de indatoriri si ocupație. Proprietarii de pământ plăteau taxele in grâne de pe proprietatea lor, meșteșugarii cu produse realizate, la fel si vânătorii și pescarii cu o parte din captură. O persoană din fiecare gospodarie trebuia să lucreze cateva zile pe an pentru domeniul public (diguri, canale, mine) ca parte a taxării (familiile înstarite plăteau oameni mai săraci să execute pentru ei taxa în muncă).
Retragerea Romana
Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susținând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea menținerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunțe la acest gând a fost siguranța coloniștilor romani din acea regiune.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului "dac" aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului "dac" aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Stapinirea Romana
Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu.
Principalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, județul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, județul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, județul Cluj) și Potaissa (azi Turda, județul Cluj)
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine.
În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman și al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele și impozitele.
Harta provinciei romane Dacia
Încă din anul 102, prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul Moldovei, eventual estul Olteniei și sud-estul Transilvaniei care vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102 să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus și care cuprindea Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei. În anul 106 se formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Transilvaniei. Aceasta este organizată ca provincie imperială, lucru explicabil prin faptul că se afla chiar la granița Imperiului. Ea va fi condusă de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial și care îndeplinise în prealabil funcția de consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit și de emisiunea monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. În anul 117 împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi urmează la tron Hadrian, despre viața căruia principalele informații provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă. După cum remarcă Dan Ruscu, viața lui Hadrian aparține primului grup de vitae “ceea ce indică un grad mare de informații reale și credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian începe în condiții vitrege. Astfel, el este nevoit să abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian și care nu fuseseră pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune față de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbește despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor asiatice, coroborat cu atacurile iazige și roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona și această provincie, idee la care a renunțat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulți cetățeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important decat faptul că această intenție a existat sau nu este ceea ce rezultă din textul lui Eutropius, și anume ca, “spre deosebire de provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată și un număr mare de coloniști” .
Pentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă excepțională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărțire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
bust (începutul sec. II d. Hr.) de nobil dac conservat la Muzeul Vaticanului, considerat de E. Panaitescu[11] ca fiind însuşi Decebal
Cu toate că renunțase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepția politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că inițial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparțineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mențiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existența Daciei Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menționat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privința reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unități auxiliare din această provincie. Aceasta este prima mențiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M.Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menționat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granițe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă și a necesității întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menționează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărțind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetățeni romani, alături de toți ceilalți cetățeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staționate în Britania la Birdoswald, la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.
Cucerirea Romana
Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Diurpaneus / Duras si apoi Decebal. După două răsturnări de situații, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiți să facă pace din cauza înfrângerii lui Domițian de către Marcomani (trib germanic). Între timp, Decebal și-a refăcut armata, iar Domițian este forțat să accepte plata unui tribut anual dacilor. Astfel Roma a platit timp de peste un deceniu tribut Daciei.
Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Enitati politice
Dromihete, conducătorul Geților, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geți alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geți în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbește despre ținuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii și apoi cu romanii (112 î.Hr. - 109 î.Hr., 74 î.Hr.) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic și a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni și pe Boi, orașele grecești de pe țărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, și până la Apollonia, în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o amenințare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar inițiind planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în același timp și în circumstanțe asemănătoare(un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărțit în cinci regate la nord de Dunăre și trei in Dobrogea, sub conducători diferiți.
Limba Geto-Dacilor
Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparținând limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convențional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici și cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană și cu cea iraniano-scitică, precum și cu sanscrita
Economia Geto-Dacilor
Ocupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie), creșterea vitelor și oilor și cunoșteau apicultura; caii erau folosiți mai ales ca animale de povară, dar caii crescuți de daci aveau și faima de a fi foarte buni în război. Ei faceau comert cu cetatile grecesti care, pe atunci, se aflau pe tarmul Marii Negre.
De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul, inconstatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. și imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (județul Vâlcea), Dumbrăveni (județul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existența către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr și primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicația constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi explicate și în acest sens, nu doar prin relațiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.
Cele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile contactele cu celții și grecii.
De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul, inconstatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. și imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (județul Vâlcea), Dumbrăveni (județul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existența către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr și primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicația constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi explicate și în acest sens, nu doar prin relațiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.
Cele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile contactele cu celții și grecii.
Societate
Ei erau împărțiți în două clase sociale: aristocrația, numită pileați (pileati) sau tarabostes și agricultorii liberi, comații (comati); un număr mic de izvoare istorice menționează și prezența sclavilor.[necesită citare] Primii, care aveau dreptul să-și acopere capul purtând o cușmă și formau o clasă privilegiată. Ceilalți, care formau grosul armatei, erau țărani și meșteșugari și purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".
Religie
Dacii obținuseră deja un grad înalt de civilizație până să ia pentru prima dată contact cu romanii. Ei credeau în nemurirea sufletului și considerau moartea ca o simplă schimbare de țară. Conducătorul preoților avea o poziție importantă ca reprezentant al zeității supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena și sfătuitorul regelui.
Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.[10]
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.
Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.[10]
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.
Civilizatie si Cultura
Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin, miere, creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă. Dacă la șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, la deal și la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, și mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar cenușa era pusă în urne și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar și din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și grecii.
Infatisarea caracteristica a Geto-Dacilor
Geto-Dacii
onform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că "dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au socotit pe geți de neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe grecii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geții, sunt două denumiri pentru unul și același popor".
Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră, și arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".[3]
De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi,geti mancand cu linguri si castroane de lemn,iar comandantii capturati mancand cu tacamuri si din farfurii de aur,pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.
Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful și istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani.[4] O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de porunci".[5] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[6] Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".[7]
Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[8]
În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor.
Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră, și arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".[3]
De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi,geti mancand cu linguri si castroane de lemn,iar comandantii capturati mancand cu tacamuri si din farfurii de aur,pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.
Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful și istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani.[4] O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de porunci".[5] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[6] Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".[7]
Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[8]
În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor.
Dacia
Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".[1]Grecii le spuneau dacilor geți, iar romanii daci.
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.
Dacii la Roma
Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub numele de Balcani, cum ar fi ilirii, încă din perioada cuprinsă între anul 44 î.Hr. (moartea lui Iulius Caesar și anul 31 î.Ch., corespunzător instaurării principatului lui Augustus. Ei aveau mai multe preocupări, însă, în principal, erau gladiatori, și li se potrivea destul de bine, ținând seama de caracterul dacilor, care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în mici arene numite "ludus". Se cunosc patru denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus, Magnus, Matutinus. Existența arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci care luptau ca gladiatori. Mai târziu, când Dacia a devenit provincie romană, ei și-au îndreptat atenția mai mult către activitatea militară, devenind membri ai gărzii imperiale - pretorieni, și în garda călare - equites singulares. Inscripțiile pietrelor funerare ale soldaților ce au aparținut gărzii imperiale țin, în mod deosebit, să amintească locul de origine al defuncților; de exemplu: natione Thrax - pentru traci.
Astfel, se remarcă cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură, în anul 70 d.Ch., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripție a fost descoperită pe Via Flaminia, și este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei regelui costobocilor, Pieporus, pusă de nepoții ei Natoporus și Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiți ostateci de origine regală și nobilă. Prezența dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată și de multele inscripții în marmură, dedicate împăraților, și pe care se aflau și numele soldaților și unde erau precizate și locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceștia se remarcă Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani, în condițiile în care, în acea vreme, rar se ajungea la vârsta de 60 de ani.
Astfel, se remarcă cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură, în anul 70 d.Ch., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripție a fost descoperită pe Via Flaminia, și este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei regelui costobocilor, Pieporus, pusă de nepoții ei Natoporus și Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiți ostateci de origine regală și nobilă. Prezența dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată și de multele inscripții în marmură, dedicate împăraților, și pe care se aflau și numele soldaților și unde erau precizate și locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceștia se remarcă Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani, în condițiile în care, în acea vreme, rar se ajungea la vârsta de 60 de ani.
Principalii zei si zeite ale romanilor
Jupiter:Este zeul luminii și al fenomenelor cerești: vântul, ploaia, tunetul, al furtunii și al fulgerului. Este de proveniență indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei la triburile indo-europene (care nu erau altceva decât traci emigrati). La ei DYAUS(ZIUA) era zeul cerului. Il are drept corespondent pe Zeus.
Luno: Este soția credincioasă a lui Jupiter, simbolizând zeița Lunii. Ca zeiță a Lunii, ea s-a contopit cu Diana, zeița vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de călăuză a mireselor la casa logodnicului ș.a.
Venus: Era cea mai frumoasă zeiță romană, luminoasă și curată ca flacăra focului. Era asociată, la început, cu Ianus Pater și Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile și era simbolul maternității, deși rămânea veșnic fecioară. Purta întotdeauna văl.
Vulcanus: Era zeul trăsnetului și al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viață. Era înfățișat cu barbă, uneori cu o ușoară deformație facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleștele fierarului și nicovala. Purta o bonetă și o scurtă care-i lăsau liber brațul drept.
Saturn: Este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belșugul, bogăția, abundența. Era propagatorul viței de vie și îngrășătorul ogoarelor.
Minerva: Zeiță cunoscută la etrusci și la greci. MIN-erva era patroana înțelepciunii, a artelor și a meșteșugurilor de tot felul tot "asa cum și MIN-tea te lu-MIN-eaza"(dr.Lucian Iosif Cuesedean- MAREA ENIGMĂ a românilor antici) la românii-geto-daci. Împreună cu Iupiter și cu Iuno formau o triadă divină.
Curius: Este zeul comerțului și al comercianților, patrona câștigurile dobândite din schimburile negustorești. Avea ca pasăre sfântă cocoșul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.
Faunus: Este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor și din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna și Bona Dea (Zâna Bună).
Fervoarea religioasă romană crește sensibil în epoca imperială. Caesar și Augustus sunt divinizați după moarte. Deși succesorii lor nu împărtășeau automat același destin, acest fapt a creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împărații și intimii săi au fost adesea zeificați încă din timpul vieții. Caesar a inaugurat și cumulul, care va deveni indisolubil, al funcției de imperator și al aceleia de șef religios, pontifex maximus. La fel ca și cultul vechilor zei, cultul imperial își avea preoții și ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate împăraților, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea d.Hr. împărații tind să se identifice zeilor: Septimius Severus și soția sa, Iulia Domna, sunt adorați ca Iupiter și Iunona. Cultul imperial este o inovație care marchează sfârșitul religiei romane tradiționale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte, și misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creștinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le, astfel, un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus și platonicienii Macrobius și Servius, la sfârșitul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului creștin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze și să recupereze toate credințele trecutului, chiar și acelea care, la prima vedere, repugnau rațiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credințe până la căderea Imperiului, după care acestea își vor continua existența lor subterană în Bizanț.
Luno: Este soția credincioasă a lui Jupiter, simbolizând zeița Lunii. Ca zeiță a Lunii, ea s-a contopit cu Diana, zeița vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de călăuză a mireselor la casa logodnicului ș.a.
Venus: Era cea mai frumoasă zeiță romană, luminoasă și curată ca flacăra focului. Era asociată, la început, cu Ianus Pater și Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile și era simbolul maternității, deși rămânea veșnic fecioară. Purta întotdeauna văl.
Vulcanus: Era zeul trăsnetului și al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viață. Era înfățișat cu barbă, uneori cu o ușoară deformație facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleștele fierarului și nicovala. Purta o bonetă și o scurtă care-i lăsau liber brațul drept.
Saturn: Este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belșugul, bogăția, abundența. Era propagatorul viței de vie și îngrășătorul ogoarelor.
Minerva: Zeiță cunoscută la etrusci și la greci. MIN-erva era patroana înțelepciunii, a artelor și a meșteșugurilor de tot felul tot "asa cum și MIN-tea te lu-MIN-eaza"(dr.Lucian Iosif Cuesedean- MAREA ENIGMĂ a românilor antici) la românii-geto-daci. Împreună cu Iupiter și cu Iuno formau o triadă divină.
Curius: Este zeul comerțului și al comercianților, patrona câștigurile dobândite din schimburile negustorești. Avea ca pasăre sfântă cocoșul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.
Faunus: Este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor și din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna și Bona Dea (Zâna Bună).
Fervoarea religioasă romană crește sensibil în epoca imperială. Caesar și Augustus sunt divinizați după moarte. Deși succesorii lor nu împărtășeau automat același destin, acest fapt a creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împărații și intimii săi au fost adesea zeificați încă din timpul vieții. Caesar a inaugurat și cumulul, care va deveni indisolubil, al funcției de imperator și al aceleia de șef religios, pontifex maximus. La fel ca și cultul vechilor zei, cultul imperial își avea preoții și ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate împăraților, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea d.Hr. împărații tind să se identifice zeilor: Septimius Severus și soția sa, Iulia Domna, sunt adorați ca Iupiter și Iunona. Cultul imperial este o inovație care marchează sfârșitul religiei romane tradiționale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte, și misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creștinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le, astfel, un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus și platonicienii Macrobius și Servius, la sfârșitul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului creștin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze și să recupereze toate credințele trecutului, chiar și acelea care, la prima vedere, repugnau rațiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credințe până la căderea Imperiului, după care acestea își vor continua existența lor subterană în Bizanț.
Religia romana
Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populații de origine diversă, între care cei mai importanți erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din centru și etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiți, începând de la sfârșitul Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole și, mai ales, haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credința etruscilor.
Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o mitologie puternic înrâurită de mitologia greacă. Georges Dumézil a subliniat existența unei “ideologii tripartite” indo-europene în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care reprezenta funcția războinică) și Quirinus (care reprezenta funcția nutritivă și protectoare). Vechiul sacerdoțiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis și flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex maximus), funcție care, începând cu Caesar, va reveni împăratului.
Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană împărtășește, cu primul, interesul pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.
Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde puterea militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobște pe colina Aventinului. Excepție face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius, în sec. al V-lea. Divinitățile intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și sărbători bizare: Angerona - zeița echinoxului de primăvară sau Matuta - zeița matroanelor.
Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus Bifrons și Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei, care corespund lui Zeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos și Kore. Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin.
Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande alimentate și florale adresate strămoșilor și geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile zeităților feminine Tellus și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, orașul sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care se reîntorceau pe pământ și se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea î.Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în temple.
Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices - cu căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, și flamines minores, în număr de doisprezece. Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în momentul alegerii lor, între șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau să-și păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituție similară e semnalată în imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.
Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și libri fulgurales) și grecești (oracole la care au existat contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele faste și nefaste. Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii, preoții salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemnau sexualitatea dezlănțuită.
Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o mitologie puternic înrâurită de mitologia greacă. Georges Dumézil a subliniat existența unei “ideologii tripartite” indo-europene în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care reprezenta funcția războinică) și Quirinus (care reprezenta funcția nutritivă și protectoare). Vechiul sacerdoțiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis și flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex maximus), funcție care, începând cu Caesar, va reveni împăratului.
Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană împărtășește, cu primul, interesul pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.
Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde puterea militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobște pe colina Aventinului. Excepție face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius, în sec. al V-lea. Divinitățile intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și sărbători bizare: Angerona - zeița echinoxului de primăvară sau Matuta - zeița matroanelor.
Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus Bifrons și Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei, care corespund lui Zeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos și Kore. Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin.
Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande alimentate și florale adresate strămoșilor și geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile zeităților feminine Tellus și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, orașul sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care se reîntorceau pe pământ și se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea î.Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în temple.
Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices - cu căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, și flamines minores, în număr de doisprezece. Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în momentul alegerii lor, între șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau să-și păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituție similară e semnalată în imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.
Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și libri fulgurales) și grecești (oracole la care au existat contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele faste și nefaste. Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii, preoții salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemnau sexualitatea dezlănțuită.
Perioada imperiului
Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr., sub Gaius Iulius Caesar Octavianus. Deși Roma deținea un imperiu cu mult înainte de autocrația lui Augustus, statul pre-augustian este descris, în mod convențional, ca Republica Romană. Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, precum și regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul, până în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar și în perioada modernă. Imperiul Roman a constituit un model peren, preluat, cu mici diferențe, de toate statele europene post-romane în activitatea de guvernare, drept și organizarea justiției, tipul de arhitectură și în multe alte aspecte ale vieții.
Perioada republicii
Republica Romană a fost guvernarea republicană a orașului Romei și a teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman, care este plasată, uneori, în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Caesar ca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavianus titlul de August. Orașul Roma stă pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord a zonei (în care era vorbită limba latină} și granița de sud a Etruriei,unde traiau etruscii si care erau din neamul tracilor, teritoriu în care se vorbea limba etruscă, adica limba latina vulgară.
Perioada Monarhiei
Regatul Roman a fost guvernul monarhal al orașului Roma și al teritoriilor sale de la Fondarea Romei, fondarea sa în 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 510 î.Hr. și formarea Republicii Romane. După legendă, orașul Roma a fost întemeiat în anul 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, care au fost crescuți de către o lupoaică. În legenda romană, când grecii au dus Războiul troian împotriva orașului Troia, prințul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său, Iulus, a mers mai departe, fondând orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni, Romulus și Remus, care au purces la fondarea Romei în 753 î.Hr .
Legenda intemeierii Romei îi face pe troieni de origine latină, de vreme ce Aeneas a venit din Troia, a fondat Lavinium, un ținut de limbă latină și un oraș cu nume latinesc Alba, cuvânt care a și dispărut la alții, în afară de românii-daco-geti, care vorbeau limba latina inainte de intemeierea Romei.
Legenda intemeierii Romei îi face pe troieni de origine latină, de vreme ce Aeneas a venit din Troia, a fondat Lavinium, un ținut de limbă latină și un oraș cu nume latinesc Alba, cuvânt care a și dispărut la alții, în afară de românii-daco-geti, care vorbeau limba latina inainte de intemeierea Romei.
Roma antica
Marturii
Protagoras din Abdera: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”.
Platon: „Nelegiuit nu este cel care îi nesocotește pe zeii mulțimii, ci acela care crede în însușirile atribuite acestora de către mulțime”.
Aristotel: „Lumea ideilor absolute nu are culoare, nici formă, nici nu e tangibilă.”
Sofocle: „Oricât de multe minuni ar avea lumea, nici una nu este mai minunată decât omul”.
Antistene: „Frații care trăiesc în bună armonie sunt mai tari decât orice fortăreață” .
Pitagoras: „Mintea este nemuritoare,toate celelalte sunt muritoare” .
Platon: „Nelegiuit nu este cel care îi nesocotește pe zeii mulțimii, ci acela care crede în însușirile atribuite acestora de către mulțime”.
Aristotel: „Lumea ideilor absolute nu are culoare, nici formă, nici nu e tangibilă.”
Sofocle: „Oricât de multe minuni ar avea lumea, nici una nu este mai minunată decât omul”.
Antistene: „Frații care trăiesc în bună armonie sunt mai tari decât orice fortăreață” .
Pitagoras: „Mintea este nemuritoare,toate celelalte sunt muritoare” .
Stiinte
matematică: Pitagora (secolul VI î.Hr.) și Euclid (secolul III î.Hr.) puneau bazele geometriei plane.
fizică: Arhimede (secolul III î.Hr.) dezvolta mecanica fluidelor și geometria; a fixat legile fundamentale ale hidrostaticii; a inventat numeroase mașini de război.
astronomie: Aristarh din Samos (secolul III î.Hr.) afirma existența sistemului heliocentric și îl anticipa cu secole pe Copernic; a încercat să măsoare distanța de la Pământ la Lună.
istorie: Herodot (484 – 425 î.Hr.), „părintele istoriei”, în ale sale Istorii s-a bazat pe observarea directă și studierea tradițiilor și altor surse de informare, unele fanteziste; el prezenta și primele informații scrise, culese de la „fața locului”, despre traci și geți. Tucidide (460 – 425 î.Hr.), cu opera sa capitală Istoria Războiului peloponeziac, a dezvoltat metoda cercetății științifice critice, folosind surse literare și epigrafice.
geografie: Pytheas din Marsilla (Descrierea Oceanului și Periplu) a măsurat distanța până la Soare și a stabilit legăturile între maree și fazele Lunii. Eratostene din Cirene a evaluat lungimea circumferinței Pământului.
medicină: Hipocrate din Cos (460 – 377 î.Hr.) a inițiat observația clinică și a introdus în lumea medicilor „Jurământul hipocratic”.
fizică: Arhimede (secolul III î.Hr.) dezvolta mecanica fluidelor și geometria; a fixat legile fundamentale ale hidrostaticii; a inventat numeroase mașini de război.
astronomie: Aristarh din Samos (secolul III î.Hr.) afirma existența sistemului heliocentric și îl anticipa cu secole pe Copernic; a încercat să măsoare distanța de la Pământ la Lună.
istorie: Herodot (484 – 425 î.Hr.), „părintele istoriei”, în ale sale Istorii s-a bazat pe observarea directă și studierea tradițiilor și altor surse de informare, unele fanteziste; el prezenta și primele informații scrise, culese de la „fața locului”, despre traci și geți. Tucidide (460 – 425 î.Hr.), cu opera sa capitală Istoria Războiului peloponeziac, a dezvoltat metoda cercetății științifice critice, folosind surse literare și epigrafice.
geografie: Pytheas din Marsilla (Descrierea Oceanului și Periplu) a măsurat distanța până la Soare și a stabilit legăturile între maree și fazele Lunii. Eratostene din Cirene a evaluat lungimea circumferinței Pământului.
medicină: Hipocrate din Cos (460 – 377 î.Hr.) a inițiat observația clinică și a introdus în lumea medicilor „Jurământul hipocratic”.
Bibleoteca din Alexandria
Muzele
Clio – istorie;
Thalia – comedie;
Melpomene – tragedie;
Terpsihora – dans;
Erato – elegie;
Polimnia – poezie lirică;
Urania – astronomie;
Calliope – elocință;
Euterpe – muzică.
Thalia – comedie;
Melpomene – tragedie;
Terpsihora – dans;
Erato – elegie;
Polimnia – poezie lirică;
Urania – astronomie;
Calliope – elocință;
Euterpe – muzică.
Stiinta si Arta
Pe lângă instituții, politică, democrație, educație și spirit civic, Grecia antică a lăsat moștenire Romei și, mai apoi, Europei moderne o știință cutezătoare și o cultură strălucitoare. Ambele aveau ca element central al preocupărilor cunoașterea și slăvirea omului, în conformitate cu idealurile umanismului elen; ambele se raportau direct la progresul gândirii abstracte și speculative (încurajată de inventarea unui alfabet propriu în secolul VII î.Hr.).
Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detașându-se, treptat, de cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului naturii și Universului i-au determinat să încerce depășirea explicațiilor tradiționale oferite de religie; tendința către alte căi de cunoaștere a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a accentuat în perioadele de intensificare a conflictelor interne din polisuri și a luptelor pentru hegemonie în Elada, din secolele V – IV î.Hr.
Dacă explicația clasică a apariției și existenței lumii se bazase timp de secole pe miturile homerice, pe acțiunea zeilor, în fruntea cărora trona familia patriarhală a lui Zeus, spiritul științific punea la îndoială schema divină încremenită în „ordine”, incapabilă să împiedice războaiele, molimele, omorurile și numeroasele nedreptăți umane. O parte dintre greci, bântuiți de teamă și neliniște, s-au orientat atunci spre misterele de origine orientală sau spre zeități precum Orfeu, Cybele, Sabazios, Dyonisios, în speranța atingerii unui prag superior al fericirii, prin inițiere sau într-o „viață de apoi”. Alții, însă, nu au încetat să caute răspunsuri raționale, străduindu-se să ajungă, prin abstractizarea gândirii, la principiile ce reglementau viața și moartea, existența Universului, destinul oamenilor. Pentru ei, știința, unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată doar ca un simplu exercițiu de ritual.
Ionienii Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru și Heraclit din Efes identificau ca elemente fundamentale ale naturii și cosmosului apa, aerul, infinitul (materie nedeterminată), focul. De la Heraclit, lumea începea să fie percepută în relație cu devenirea și lupta creatoare. Lupta contrariilor și unitatea lor fundamentală explicau natura fiecărui lucru (dielectrica). Pitagora, la rândul lui, fundamenta o adevărată filosofie a naturii și matematismului sistematic. „Totul este număr”, considera acest matematician, fizician, filosof și „zeu”, omul în jurul căruia s-a creat în secolul VI î.Hr. o mișcare (eterie) politico-militară, cu numeroase caracteristici de sectă ascetică și purificatoare (în sudul Italiei și Sicilia). Democrit din Abdera susținea o cosmogonie mecanicistă cu rezonante divizibile și imuabile – atomii în veșnică mișcare.
Apariția sofiștilor, în secolul V î.Hr., a echivalat cu o „revoluție” în gândirea elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii, antidogmatismul manifest. Învățați precum Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontini, Prodicos din Cos, Hippias din Efest puneau omul în centrul reflecției filosofice, în locul zeilor și al „principiilor fondatoare”. Sofist și, totodată, antisofist, Socrate s-a străduit să „predice” îndoiala creatoare, să condamne superstițiile, incultura, viciile concetățenilor, să fundamenteze o metodă de gândire (rațională) și o etică în spiritul ideii că fericirea oamenilor stă în virtutea luminată de rațiune.
În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au rămas importante lucrări (dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.), pornind de la metoda lui Socrate – al cărui elev a fost – a creat dialectica și a făcut sinteza între raționalism și spiritualismul lui Pitagora. În sistemul său Ideile erau o realitate absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale. Opera politică ne înfățișează, la maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de tentativele de înfăptuire a „statului ideal” (condus de filosofi), dar capabil să ne transmită mesajul că scopul statului este să asigure ordinea, dreptatea.
Discipol al lui Platon, Aristotel (Metafizica, Politica, Fizica, Despre suflet etc.) a ridicat raționamentul (inducție și generalizare) la rangul de „cale a cunoașterii” științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica are drept scop fericirea lui prin justiție.
Sofiștii, Socrate, Platon și Aristotel au operat mutația esențială în gândirea filosofică a Antichității: omul este obiectul exclusiv al gândirii filosofice, direcție de gândire transmisă ca moștenire spiritualității moderne europene. Artele au lărgit, la rândul lor, orizontul preocupărilor intelectuale ale grecilor și au dat glas gusturilor și sentimentelor lor. Ca și manifestările religioase ori sportive, artele nu puteau fi separate de polis, mult timp exprimându-se în strânsă dependență de religie și politică.
Vorbind, la începuturi, mai multe dialecte, grecii și-au creat o limbă comună în epoca elenistică (secolele IV – I î.Hr.), denumită „Koiné”.
Arta dramatică, de pildă, și-a avut izvoarele în procesiunile religioase, cu precădere în cultul lui Dionysos. În jurul sanctuarelor sale se desfășurau procesiuni, cu recitări, muzică și dans, de origine asiatică. Inițial, pe scenă apăreau doar corul și un singur actor. Tragedia a atins culmile perfecțiunii prin operele lui Eschil (s-au păstrat însă doar fragmente)sau prin creațiile rafinatului Sofocle (Antigona, Orestia, Oedip etc.) și ale sensibilului Euripide (Electra, Medeea), apreciat de Aristotel drept „cel mai tragic dintre poeți” și preluat creator de Corneille și Racine. Spre deosebire de tragedie – axată pe temele solide ale eroismului și nedreptului destin uman – comedia funcționa ca un neîndurător „formator” de opinie publică, biciuind, cu Aristofan (Cavalerii, Viespile, Adunarea femeilor), viciile „demagogilor” și ridicolul unor zei. Comedia de „moravuri”, în special, a înflorit în secolele V – IV î.Hr., în contextul manifestării individualismului și erodării valorilor tradiționaliste.
Poezia și muzica au marcat îndeaproape viața publică și privată a vechilor greci. Iliada și Odiseea, atribuite legendarului Homer, echivalau cu un fel de „Biblie a grecilor”, exaltând eroismul, virtuțile războinice, viața „cavalerească”. Prin opera lui Homer s-a cimentat unitatea culturală a Greciei și s-au educat generații de tineri în spiritul elenismului. Hesiod, prin Munci și zile și Teogonia, cultiva idealurile omului simplu, ale agricultorului, căruia i se datorau, în perioadele de liniște, stabilitatea și prosperitatea cetății.
Știința a înregistrat în Grecia antică performanțe remarcabile în planul teoretic; în cel al experimentului și tehnologiilor, o autentică dezvoltare s-a constatat abia în epoca elenistică. Totuși, Elada a propulsat știința ca mod de cunoaștere a omului, a lumii și a Universului printr-o serie de descoperiri epocale.
Pictura, sculptura, arhitectura au evoluat de la maniera hieratică din epoca arhaică la atitudini din ce în ce mai corespunzătoare realităților umane. Corpul omului și omul, în general, au stat în centrul atenției artiștilor. Clasicismul a propulsat o artă oficială, triumfală, generos subvenționată de stat. Pictura, sculptura și arhitectura și-au unit eforturile pentru edificarea de mari complexe de cult ale cetății, elemente de etalare a puterii, prestigiului și solidității acesteia. În secolele elenismului, însă, creatorii au dat frâu liber exprimării sentimentelor omenești și surprinderii trupului uman în cele mai diferite ipostaze. A fost o reacție la clasicismul artei oficiale; în aceeași epocă, au apărut și mari protectori particulari ai artelor, în concurența cu statul.
Romanii vor organiza, asimila și îmbogăți zestrea științifică și culturală a Eladei, turnând temelii de nezdruncinat civilizației europene.
Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detașându-se, treptat, de cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului naturii și Universului i-au determinat să încerce depășirea explicațiilor tradiționale oferite de religie; tendința către alte căi de cunoaștere a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a accentuat în perioadele de intensificare a conflictelor interne din polisuri și a luptelor pentru hegemonie în Elada, din secolele V – IV î.Hr.
Dacă explicația clasică a apariției și existenței lumii se bazase timp de secole pe miturile homerice, pe acțiunea zeilor, în fruntea cărora trona familia patriarhală a lui Zeus, spiritul științific punea la îndoială schema divină încremenită în „ordine”, incapabilă să împiedice războaiele, molimele, omorurile și numeroasele nedreptăți umane. O parte dintre greci, bântuiți de teamă și neliniște, s-au orientat atunci spre misterele de origine orientală sau spre zeități precum Orfeu, Cybele, Sabazios, Dyonisios, în speranța atingerii unui prag superior al fericirii, prin inițiere sau într-o „viață de apoi”. Alții, însă, nu au încetat să caute răspunsuri raționale, străduindu-se să ajungă, prin abstractizarea gândirii, la principiile ce reglementau viața și moartea, existența Universului, destinul oamenilor. Pentru ei, știința, unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată doar ca un simplu exercițiu de ritual.
Ionienii Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru și Heraclit din Efes identificau ca elemente fundamentale ale naturii și cosmosului apa, aerul, infinitul (materie nedeterminată), focul. De la Heraclit, lumea începea să fie percepută în relație cu devenirea și lupta creatoare. Lupta contrariilor și unitatea lor fundamentală explicau natura fiecărui lucru (dielectrica). Pitagora, la rândul lui, fundamenta o adevărată filosofie a naturii și matematismului sistematic. „Totul este număr”, considera acest matematician, fizician, filosof și „zeu”, omul în jurul căruia s-a creat în secolul VI î.Hr. o mișcare (eterie) politico-militară, cu numeroase caracteristici de sectă ascetică și purificatoare (în sudul Italiei și Sicilia). Democrit din Abdera susținea o cosmogonie mecanicistă cu rezonante divizibile și imuabile – atomii în veșnică mișcare.
Apariția sofiștilor, în secolul V î.Hr., a echivalat cu o „revoluție” în gândirea elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii, antidogmatismul manifest. Învățați precum Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontini, Prodicos din Cos, Hippias din Efest puneau omul în centrul reflecției filosofice, în locul zeilor și al „principiilor fondatoare”. Sofist și, totodată, antisofist, Socrate s-a străduit să „predice” îndoiala creatoare, să condamne superstițiile, incultura, viciile concetățenilor, să fundamenteze o metodă de gândire (rațională) și o etică în spiritul ideii că fericirea oamenilor stă în virtutea luminată de rațiune.
În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au rămas importante lucrări (dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.), pornind de la metoda lui Socrate – al cărui elev a fost – a creat dialectica și a făcut sinteza între raționalism și spiritualismul lui Pitagora. În sistemul său Ideile erau o realitate absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale. Opera politică ne înfățișează, la maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de tentativele de înfăptuire a „statului ideal” (condus de filosofi), dar capabil să ne transmită mesajul că scopul statului este să asigure ordinea, dreptatea.
Discipol al lui Platon, Aristotel (Metafizica, Politica, Fizica, Despre suflet etc.) a ridicat raționamentul (inducție și generalizare) la rangul de „cale a cunoașterii” științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica are drept scop fericirea lui prin justiție.
Sofiștii, Socrate, Platon și Aristotel au operat mutația esențială în gândirea filosofică a Antichității: omul este obiectul exclusiv al gândirii filosofice, direcție de gândire transmisă ca moștenire spiritualității moderne europene. Artele au lărgit, la rândul lor, orizontul preocupărilor intelectuale ale grecilor și au dat glas gusturilor și sentimentelor lor. Ca și manifestările religioase ori sportive, artele nu puteau fi separate de polis, mult timp exprimându-se în strânsă dependență de religie și politică.
Vorbind, la începuturi, mai multe dialecte, grecii și-au creat o limbă comună în epoca elenistică (secolele IV – I î.Hr.), denumită „Koiné”.
Arta dramatică, de pildă, și-a avut izvoarele în procesiunile religioase, cu precădere în cultul lui Dionysos. În jurul sanctuarelor sale se desfășurau procesiuni, cu recitări, muzică și dans, de origine asiatică. Inițial, pe scenă apăreau doar corul și un singur actor. Tragedia a atins culmile perfecțiunii prin operele lui Eschil (s-au păstrat însă doar fragmente)sau prin creațiile rafinatului Sofocle (Antigona, Orestia, Oedip etc.) și ale sensibilului Euripide (Electra, Medeea), apreciat de Aristotel drept „cel mai tragic dintre poeți” și preluat creator de Corneille și Racine. Spre deosebire de tragedie – axată pe temele solide ale eroismului și nedreptului destin uman – comedia funcționa ca un neîndurător „formator” de opinie publică, biciuind, cu Aristofan (Cavalerii, Viespile, Adunarea femeilor), viciile „demagogilor” și ridicolul unor zei. Comedia de „moravuri”, în special, a înflorit în secolele V – IV î.Hr., în contextul manifestării individualismului și erodării valorilor tradiționaliste.
Poezia și muzica au marcat îndeaproape viața publică și privată a vechilor greci. Iliada și Odiseea, atribuite legendarului Homer, echivalau cu un fel de „Biblie a grecilor”, exaltând eroismul, virtuțile războinice, viața „cavalerească”. Prin opera lui Homer s-a cimentat unitatea culturală a Greciei și s-au educat generații de tineri în spiritul elenismului. Hesiod, prin Munci și zile și Teogonia, cultiva idealurile omului simplu, ale agricultorului, căruia i se datorau, în perioadele de liniște, stabilitatea și prosperitatea cetății.
Știința a înregistrat în Grecia antică performanțe remarcabile în planul teoretic; în cel al experimentului și tehnologiilor, o autentică dezvoltare s-a constatat abia în epoca elenistică. Totuși, Elada a propulsat știința ca mod de cunoaștere a omului, a lumii și a Universului printr-o serie de descoperiri epocale.
Pictura, sculptura, arhitectura au evoluat de la maniera hieratică din epoca arhaică la atitudini din ce în ce mai corespunzătoare realităților umane. Corpul omului și omul, în general, au stat în centrul atenției artiștilor. Clasicismul a propulsat o artă oficială, triumfală, generos subvenționată de stat. Pictura, sculptura și arhitectura și-au unit eforturile pentru edificarea de mari complexe de cult ale cetății, elemente de etalare a puterii, prestigiului și solidității acesteia. În secolele elenismului, însă, creatorii au dat frâu liber exprimării sentimentelor omenești și surprinderii trupului uman în cele mai diferite ipostaze. A fost o reacție la clasicismul artei oficiale; în aceeași epocă, au apărut și mari protectori particulari ai artelor, în concurența cu statul.
Romanii vor organiza, asimila și îmbogăți zestrea științifică și culturală a Eladei, turnând temelii de nezdruncinat civilizației europene.
Marturii
Aristotel: „Cele patru lucruri cu ajutorul cărora oamenii obișnuiesc să facă educația erau știința de carte, gimnastica, muzica și desenul”.
Heraclit: Cunoașterea de sine și înțelepciunea sunt la îndemâna tuturor oamenilor.
Hegel: „Sofișii au împărtășit învățătura în ce privește înțelepciunea, științele în general, muzica, matematica etc... Ei au îndeplinit o funcție de cultură. Nevoia de a se decide pe baza gândirii în ce privește împrejutările și nu numai pe bază de oracol sau de obiceiuri, de pasiuni și de sentimente momentane, această nevoie de reflexie a trebuie să se nască în Grecia (...). În locul școlilor ei au practicat învățământul ca pe o meserie a lor, formând o categorie socială aparte. Călătorind din oraș în oraș, tineretul li s-a atașat și a fost format de ei”.
Ernest Stere: „Socrate a fost marele pedagog al grecilor. El și-a concentrat efortul spre stabilirea normelor în funcție de care pot fi recunoscute valorile morale”.
Heraclit: Cunoașterea de sine și înțelepciunea sunt la îndemâna tuturor oamenilor.
Hegel: „Sofișii au împărtășit învățătura în ce privește înțelepciunea, științele în general, muzica, matematica etc... Ei au îndeplinit o funcție de cultură. Nevoia de a se decide pe baza gândirii în ce privește împrejutările și nu numai pe bază de oracol sau de obiceiuri, de pasiuni și de sentimente momentane, această nevoie de reflexie a trebuie să se nască în Grecia (...). În locul școlilor ei au practicat învățământul ca pe o meserie a lor, formând o categorie socială aparte. Călătorind din oraș în oraș, tineretul li s-a atașat și a fost format de ei”.
Ernest Stere: „Socrate a fost marele pedagog al grecilor. El și-a concentrat efortul spre stabilirea normelor în funcție de care pot fi recunoscute valorile morale”.
Principalele școli de educație din Elada, doctrinele și valorile cultivate de ele
Cinismul – întemeiată de Antistene (440 – 366 î.Hr.); viața austeră, înțelepciunea conduc la fericire, cosmopolitism, negativism.
Hedonismul – întemeiată de Aristip din Cirene (435 – 360 î.Hr.); scopul vieții este obținerea plăcerii (hedoné). Dezvoltat de Epicur.
Scepticismul – întemeiată de Piron din Elis (360 – 370 î.Hr.). Omul nu poate avea o opinie despre lume, deoarece cunoașterea este limitată.
Sofismul – întemeiată de Protagoras, Gorgias, Socrate etc. (secolele V – IV î.Hr.). Scopul vieții rezida în căutarea înțelepciunii (Sophia).
Stoicismul – întemeiată de Zenon din Citium (320 – 264 î.Hr.). Fatalism; viața trebuie trăită în conformitate cu natura și legile divine; înlăturarea pasiunilor; scopul vieții consta în fericirea obținută prin energie și virtuți.
Hedonismul – întemeiată de Aristip din Cirene (435 – 360 î.Hr.); scopul vieții este obținerea plăcerii (hedoné). Dezvoltat de Epicur.
Scepticismul – întemeiată de Piron din Elis (360 – 370 î.Hr.). Omul nu poate avea o opinie despre lume, deoarece cunoașterea este limitată.
Sofismul – întemeiată de Protagoras, Gorgias, Socrate etc. (secolele V – IV î.Hr.). Scopul vieții rezida în căutarea înțelepciunii (Sophia).
Stoicismul – întemeiată de Zenon din Citium (320 – 264 î.Hr.). Fatalism; viața trebuie trăită în conformitate cu natura și legile divine; înlăturarea pasiunilor; scopul vieții consta în fericirea obținută prin energie și virtuți.
Academia din Atena – prima „Școală superioară politică” din Europa
Fondată de Platon, „Academia a avut ca primă funcție formarea pe bază rațională a oamenilor de stat de care avea nevoie cetatea (...). Ea a avut un imens succes, primind mulți tineri îndrăgostiți de știință și înțelepciune din toate colțurile lumii grecești și inspirând numeroase constituții «platoniciene». Ea va supraviețui 1000 de ani fondatorului ei, Școala nefiind închisă decât în 529 d.Hr.
Educatie
-Aristofan,dramaturg.Sparta cultiva valorile războinice ale ascetismului, disciplinei, dezvoltării forței fizice. Astfel, comportamentul militar și social se standardizau și gândirea cutezătoare își găsea cu greu formele de exprimare.
Cetatea se îngrijea de educația fetelor și a băieților. Se asigurau cunoștințe minime de scris și citit. Fetele și femeile trebuiau să știe să apere cetatea atunci când bărbații se aflau în campanie. Băieții se întruneau, de la 7 ani, în tabere militare, fiind antrenați pentru luptă, prin exerciții fizice, disciplină severă, spirit de grup, descurajarea inițiativelor personale, exprimarea sintetică și la obiect a opiniilor (laconismul).
Calitățile militare determinau, în mare parte, statutul de cetățean. Fuga de pe câmpul de luptă sau nerespectarea disciplinei antrenau automat decăderea din poziția privilegiată de cetățean. Pentru această râvnită poziție, sistemul educațional nu insista, totuși, pe dezvoltarea elocinței, a artei dialogului și discursului. În Sparta „gândeau” înțelepții și aristocrații, iar cetățenii le aprobau opiniile și le exercitau, în stil militar, ordinele. O morală strictă reglementa comportamentul social și familial, bărbatul conducând precum un comandant. Spectacolele de teatru și, mai ales, comedia nu aveau trecere, poezia eroică și jocurile sportive dominând universul cultural spartan, alături de ceremoniile religioase.
În Sparta se împământenise, deci, un model educațional specific „statului cazarmă”, în care supunerea necondiționată față de superiori, disciplina, reținerea în manifestarea sentimentelor, precauția în relațiile cu autoritățile, disprețul criticii și al comportamentului liber deveniseră trăsături caracteristice ale profilului moral al cetățeanului.
La polul opus Spartei, cetatea Atena făcea din educație o armă redutabilă pentru formarea unui cetățean complet, cu o construcție fizică și intelectuală armonioasă, capabil să fie luptător, administrator al treburilor publice, gânditor, comerciant, artist etc.; nu înseamnă însă că atenienii ignorau pregătirea militară sau dezvoltarea aptitudinilor sportive și forței fizice, unită, desigur, cu „ascuțimea minții”.
Educația se aplica diferențiat. Băieții își începeau educația la 8 ani, sub supravegherea pedagogilor. De fete se îngrijeau mamele, în gineceu. Exercițiile fizice ale băieților se desfășurau în palestre și constau din antrenamente și probe de luptă, alergare, sărituri în lungime, aruncarea discului și a suliței (pentatlon). Pe lângă exercițiile fizice, se cultiva simțul muzical, pentru ca, până la 14 ani, copiii să deprindă și cititul, scrisul, socotitul și gramatica. Efebia, un fel de școală militară, asigura pregătirea tinerilor cu vârste cuprinse între 18–20 ani. Tinerii intrau apoi în fratriii, asociații militare bazate pe relații de prietenie și sprijin reciproc în luptă și în agora.
În Atena și în alte polisuri, unde democrația se afla la loc de cinste, se acorda o atenție specială studierii politicii, stăpânirii cuvântului, cunoașterii logicii și expunerii argumentate a ideilor și opiniilor. Dacă în Sparta învățătura înaltă rămânea un privilegiu al oligarhiei, un monopol și o putere a sa, în Atena a gândi, a raționa se impuneau, deopotrivă, și pentru aristocrați și pentru demos.
Experiența Atenei în materie de educație este unică în Antichitate. În centrul educației se punea formarea omului ca entitate superioară. Perfecționarea fizică, intelectuală și artistică era idealul cetății din Attica. Inițierea spre atingerea idealului fericirii se realiza în trepte, în cicluri școlare primare, secundare și superioare, cu sau fără intervenția statului. Educația cetățeanului continua și dincolo de vârsta școlii, prin intermediul instituțiilor democrației, ce puneau în centrul lor „omul ca ființă politică”.
În același timp, societatea greacă, în ansamblul ei, a introdus, pentru prima dată în istoria civilizației, marile dezbateri asupra sistemelor de valori. Adevărul, fericirea, justiția, frumusețea, armonia, legea, statul ca organizare perfectibilă, egalitatea între cetățeni, respectul proprietății și al individului sunt tot atâtea valori comune atât Eladei, cât și lumii de astăzi. Necesitatea introducerii de reguli morale în comportamentul politic și în viața de zi cu zi este un important principiu al vechilor greci. Ideile de patrie și patriotism, restrânse pentru secole de polis, s-au născut tot în Antichitatea greacă și au fost cultivate prin educație. Din acele vremuri vin și concepțiile înalte despre pace ca ideal al oamenilor, precum și cele despre unitatea și unicitatea omenirii, străfulgerări ale minților luminate ce treceau dincolo de mentalitatea comună a separării umanității în greci și „barbari”.
Marturii
Plutarh:„Ei (spartanii) trăiau în cetate ca într-o tabără, având bine statornicit și felul lor de viață și îndeletnicirile cu trebile obștești și, îndeobște, socoteau că nu sunt ai lor înșiși, ci ai patriei (...) Iar hiloții lucrau pentru ei pământul, plătind dajdia pomenită”.
Pericle: „Și în ce privește numele, când guvernăm ținând seama nu de un număr mic, ci de majoritatea, acest regim se numește democrație”.
Tucidide: „Era nevoie de un regim democratic pentru ca cei săraci să aibă un refugiu și cei bogați un frâu.”
Aristotel: „Baza regimului democratic este libertatea... Acum libertatea constă în a fi pe rând supus și guvernant, fiindcă în accepțiunea populară justiția este egalitatea în drepturi a tuturor”.
Pericle: „Și în ce privește numele, când guvernăm ținând seama nu de un număr mic, ci de majoritatea, acest regim se numește democrație”.
Tucidide: „Era nevoie de un regim democratic pentru ca cei săraci să aibă un refugiu și cei bogați un frâu.”
Aristotel: „Baza regimului democratic este libertatea... Acum libertatea constă în a fi pe rând supus și guvernant, fiindcă în accepțiunea populară justiția este egalitatea în drepturi a tuturor”.
Forme de guvernare in Grecia antica
Grecii au fost inventatorii politicii, ca artă a gestionării afacerilor cetății.
Monarhia (monos – unul, arkhia – autoritate) a caracterizat epocile preclasice (dinaintea secolului V î.Hr.), regalitatea întrunind atributele puterii religioase, militare și politice. Descendența de sânge, obligatoriu mitică, și prestigiul personal contribuiau la menținerea autorității monarhului.
Aristocrația (aristos – cel mai bun) a urmat, îndeobște, monarhiei și a reprezentat guvernarea unei categorii sociale privilegiate (mari posesori de pământuri).
Oligarhia (oligoi – număr restrâns de oameni). Puterea aparținea unui grup sau unei familii - în general, aristocratice -, agricole sau agrar-comerciale.
Democrația (demos – popor). Este specifică multor orașe-stat în Epoca Clasică a secolului V. Aristocrația de avere împarte puterea cu poporul.
Tirania (putere cucerită prin forță de un uzurpator). Instituția provenea din Asia Mică și desemna o dictatură detestată, în ciuda unor reforme remarcabile, și de popor și de aristocrați, cum a fost cea a atenianului Pisistrate în secolul VI î.Hr. „Pentru o cetate, nu este nimic mai rău decât un tiran. Sub acest regim legile nu sunt aceleași pentru toți. Un singur om guvernează: proprietarul legii”. (Euripide)
Monarhia elenistică. Regele era asimilat, în tradiția orientală, cu un zeu. Formula va fi preluată de Imperiul Roman, încă din secolele I î.Hr.–I d.Hr
Monarhia (monos – unul, arkhia – autoritate) a caracterizat epocile preclasice (dinaintea secolului V î.Hr.), regalitatea întrunind atributele puterii religioase, militare și politice. Descendența de sânge, obligatoriu mitică, și prestigiul personal contribuiau la menținerea autorității monarhului.
Aristocrația (aristos – cel mai bun) a urmat, îndeobște, monarhiei și a reprezentat guvernarea unei categorii sociale privilegiate (mari posesori de pământuri).
Oligarhia (oligoi – număr restrâns de oameni). Puterea aparținea unui grup sau unei familii - în general, aristocratice -, agricole sau agrar-comerciale.
Democrația (demos – popor). Este specifică multor orașe-stat în Epoca Clasică a secolului V. Aristocrația de avere împarte puterea cu poporul.
Tirania (putere cucerită prin forță de un uzurpator). Instituția provenea din Asia Mică și desemna o dictatură detestată, în ciuda unor reforme remarcabile, și de popor și de aristocrați, cum a fost cea a atenianului Pisistrate în secolul VI î.Hr. „Pentru o cetate, nu este nimic mai rău decât un tiran. Sub acest regim legile nu sunt aceleași pentru toți. Un singur om guvernează: proprietarul legii”. (Euripide)
Monarhia elenistică. Regele era asimilat, în tradiția orientală, cu un zeu. Formula va fi preluată de Imperiul Roman, încă din secolele I î.Hr.–I d.Hr
Reformele in Atena
Dracon (sfârșitul secolului VII î.Hr.):
introducerea legilor scrise și a justiției de stat, cu pedepse excesive;
ocuparea funcțiilor publice, în exclusivitate, de către proprietarii de pământ fără datorii.
Solon (începutul secolului VI î.Hr.):
interzicerea privării de libertate personală pentru neplata datoriilor;
înființarea tribunalului poporului (Heliaia) și a sfatului (Boulé);
reformele sale puneau bazele unei puternice pături mijlocii de proprietari agricoli, negustori, marinari, meșteșugari și limitau puterea aristocrației.
Clistene (secolului V î.Hr.):
împărțirea populației în 10 triburi;
sfatul alcătuit din 500 de membri, aleși câte 50 de fiecare trib;
colegiul specialiștilor militari – 10 strategi;
introducerea ostracizării – exilul pe 10 ani.
Pericle (secolul V î.Hr.):
reducerea atribuțiilor Areopagului (aristocratic);
salarizarea funcțiilor publice;
dreptul cetățenilor, indiferent de origine și avere, de a ocupa magistraturi în stat;
triumful democrației (exercitarea puterii politice de către popor prin dreptul său de a alege liber și de a fi ales în organele conducerii statului).
introducerea legilor scrise și a justiției de stat, cu pedepse excesive;
ocuparea funcțiilor publice, în exclusivitate, de către proprietarii de pământ fără datorii.
Solon (începutul secolului VI î.Hr.):
interzicerea privării de libertate personală pentru neplata datoriilor;
înființarea tribunalului poporului (Heliaia) și a sfatului (Boulé);
reformele sale puneau bazele unei puternice pături mijlocii de proprietari agricoli, negustori, marinari, meșteșugari și limitau puterea aristocrației.
Clistene (secolului V î.Hr.):
împărțirea populației în 10 triburi;
sfatul alcătuit din 500 de membri, aleși câte 50 de fiecare trib;
colegiul specialiștilor militari – 10 strategi;
introducerea ostracizării – exilul pe 10 ani.
Pericle (secolul V î.Hr.):
reducerea atribuțiilor Areopagului (aristocratic);
salarizarea funcțiilor publice;
dreptul cetățenilor, indiferent de origine și avere, de a ocupa magistraturi în stat;
triumful democrației (exercitarea puterii politice de către popor prin dreptul său de a alege liber și de a fi ales în organele conducerii statului).
Cronologie
Secolele XI î.Hr. – IX î.Hr.: „Secolele întunecate” – invazia și așezarea populațiilor elenice în Grecia și Asia Mică. Asimilarea fondului civilizației miceniene (secolele XVI î.Hr. – XII î.Hr.);
Secolele VIII î.Hr. – VI î.Hr.: Epoca arhaică. Fondarea cetăților-stat, „Marea colonizare greacă”, economie agrară, comerț, meșteșuguri, activitate financiară, „piață elenă” în bazinele Mării Mediterane și Mării Negre;
Secolele V î.Hr. – IV î.Hr.: Epoca clasică. Apogeul democrației și „imperiului maritim” atenian. Războaiele cu perșii și războiul peloponeziac dintre Atena și Sparta. Cucerirea și unificarea Greciei sub dinastia macedoneană. Spiritul civic și formarea conștiinței unitare a Eladei (panelenismul).
Secolele IV î.Hr. – I î.Hr.: Epoca elenistică. Crearea de către Alexandru cel Mare a „imperiului universal” macedonean. Monarhia greco-orientală de natură divină. Civilizația elenistică de sinteză greco-orientală. Cucerirea lumii grecești de către Roma și punerea bazelor celei dintâi civilizații unitare a vechii Europe.
Secolele VIII î.Hr. – VI î.Hr.: Epoca arhaică. Fondarea cetăților-stat, „Marea colonizare greacă”, economie agrară, comerț, meșteșuguri, activitate financiară, „piață elenă” în bazinele Mării Mediterane și Mării Negre;
Secolele V î.Hr. – IV î.Hr.: Epoca clasică. Apogeul democrației și „imperiului maritim” atenian. Războaiele cu perșii și războiul peloponeziac dintre Atena și Sparta. Cucerirea și unificarea Greciei sub dinastia macedoneană. Spiritul civic și formarea conștiinței unitare a Eladei (panelenismul).
Secolele IV î.Hr. – I î.Hr.: Epoca elenistică. Crearea de către Alexandru cel Mare a „imperiului universal” macedonean. Monarhia greco-orientală de natură divină. Civilizația elenistică de sinteză greco-orientală. Cucerirea lumii grecești de către Roma și punerea bazelor celei dintâi civilizații unitare a vechii Europe.
duminică, 22 ianuarie 2012
Institutii politice si juridice in Sparta si Atena
Conducerea superioara SPARTA ATENA
2 regi din familii aristocrate 9 arhonti( religie,armata,finante)
sfatul batranilor Sfatul Batranilor
5 efori care controlau activitatea regilor Consiliul militar-10 strategi
Adunarea Poporului Apella Eclessia
-toti cetatenii cu drept de cetate in nr. -Toti cetatenii liberi,atenieni.
limitat de 10.000 -Vot direct.
-Vot prin aclamanti
Justitia Sfatul batranilor si Eforii Areopagul
Heliaia-tribunalul poporului,prin alegeri.
2 regi din familii aristocrate 9 arhonti( religie,armata,finante)
sfatul batranilor Sfatul Batranilor
5 efori care controlau activitatea regilor Consiliul militar-10 strategi
Adunarea Poporului Apella Eclessia
-toti cetatenii cu drept de cetate in nr. -Toti cetatenii liberi,atenieni.
limitat de 10.000 -Vot direct.
-Vot prin aclamanti
Justitia Sfatul batranilor si Eforii Areopagul
Heliaia-tribunalul poporului,prin alegeri.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)